Warped Space: Artă, arhitectură și anxietate în cultura modernă

Recenzii ale cititorilor

Cartea lui Vidler se adâncește în intersecția dintre psihologia anormală și arhitectură, explorând modul în care conceptele psihologice influențează designul arhitectural contemporan. Textul prezintă teoreticienii critici și combină gândurile filosofice cu cadrele psihanalitice pentru a examina mediile urbane și lucrările semnificative ale arhitecților.

Perspective provocatoare, discuții filosofice profunde, integrarea psihanalizei cu arhitectura, conținut inspirațional.

Provocator de citit, poate fi prea complex pentru unii cititori.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Warped Space: Art, Architecture, and Anxiety in Modern Culture

Conținutul cărții:

Modul în care ideile psihologice despre spațiu au afectat profund expresia arhitecturală și artistică în secolul al XX-lea.

Începând cu agorafobia și claustrofobia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmate de șocul provocat de obuze și de teama de panică după Primul Război Mondial, fobiile și anxietatea au ajuns să fie considerate o condiție mentală a vieții moderne. Acestea au fost încorporate în media și în arte, în special în artele spațiale ale arhitecturii, urbanismului și filmului. Această "deformare spațială" este acum remodelată de digitalizare și de realitatea virtuală. Anthony Vidler este preocupat de două forme de spațiu deformat. Primul, un spațiu psihologic, este depozitarul nevrozelor și fobiilor. Acest spațiu nu este gol, ci plin de forme tulburătoare, inclusiv cele ale arhitecturii și ale orașului. Al doilea tip de deformare este produs atunci când artiștii depășesc granițele genului pentru a descrie spațiul în moduri noi. Vidler urmărește apariția unei idei psihologice a spațiului de la Pascal și Freud la identificarea agorafobiei și claustrofobiei în secolul al XIX-lea până la teoriile din secolul al XX-lea privind alienarea spațială și înstrăinarea în scrierile lui Georg Simmel, Siegfried Kracauer și Walter Benjamin. Concentrându-se pe condițiile actuale de strămutare și lipsă de loc, el examinează modul în care artiștii și arhitecții contemporani au produs noi forme de deformare spațială.

Discuția variază de la teoreticieni precum Jacques Lacan și Gilles Deleuze la artiști precum Vito Acconci, Mike Kelley, Martha Rosler și Rachel Whiteread. În cele din urmă, Vidler analizează experimentele arhitecturale ale lui Frank Gehry, Coop Himmelblau, Daniel Libeskind, Greg Lynn, Morphosis și Eric Owen Moss în lumina noilor tehnici digitale care, deși se bazează pe perspectiva tradițională, au transformat radical compoziția, producția și experiența - poate chiar subiectul în sine - arhitecturii.