Whitman: de John Burroughs

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 5 voturi.

Titlul original:

Whitman: By John Burroughs

Conținutul cărții:

Whitman: Un studiu de John BurroughsScrierea acestui capitol preliminar, precum și cercetarea și revizuirea finală a eseului meu despre Whitman, le fac într-o casă rustică pe care am construit-o într-un loc sălbatic la o milă sau mai mult de casa mea de pe râu. Numesc acest loc "Țara lui Whitman", pentru că, în multe privințe, este tipic pentru poetul meu, un amfiteatru de stânci abrupte, ușor acoperit de o vegetație delicată, care înconjoară câțiva acri de teren asemănător unei preerii, cândva locul unui lac antic, acum o grădină de o profunzime și fertilitate necunoscute. Asprimea elementară, sălbăticia și grandoarea, combinate cu o tandrețe, o modernitate și o genialitate minunate. Acolo se înalță stâncile cenușii și cicatrizate, încoronate ici și colo cu o cucută sau un pin mort, unde, dimineață de dimineață, am văzut vulturul pleșuv cocoțat, iar aici, la picioarele lor, această zonă plană de humus tandru, cu trei izvoare perene de apă rece delicioasă curgând pe marginea sa, un imens bol de granit plin cu elementele și potențele vieții. Scena are o fascinație stranie pentru mine și mă ține aici zi de zi. Din cel mai înalt punct al stâncilor pot domina o lungă întindere a râului și a țării agricole de dincolo, pot auzi bufnițele hulind, șoimii țipând și cocoșii cântând. Păsările din grădină și din livadă se întâlnesc cu păsările din pădure pe stâlpii de cedru care îmi susțin veranda.

La lăsarea serii, strigătul mierlei se amestecă cu corul broaștelor, iar dimineața aud, printre strigătele vesele ale robilor, plânsul sumbru al porumbelului de doliu. Când mă plictisesc de manuscrisul meu, mă plimb prin pădure, mă cațăr pe stânci sau îi ajut pe oameni să curețe terenul, stivuind și arzând cioturile și gunoaiele. Această scenă și această situație, atât de primitive și izolate, dar atât de atinse și adaptate civilizației, răspunzând stărilor de spirit din ambele părți ale vieții și imaginației unui om modern, par, repet, tipice în multe privințe poetului meu și sunt un adevărat ținut Whitman. Pentru mine, Whitman nu sugerează sălbăticia și neîngrijirea, așa cum pare să facă pentru mulți; el sugerează cosmicitatea și elementalitatea, iar acesta este unul dintre gândurile dominante care traversează teza mea. Scenele de putere și sălbăticie din natură erau mai binevenite pentru el, probabil mai stimulante pentru el, decât scenele de frumos și placid, și nutrea speranța că a pus în "Frunzele" sale ceva din calitatea tonică și fortificantă a naturii în aspectele ei mai mărețe și primitive. Sălbăticia lui este doar sălbăticia marilor forțe primare din care ne tragem sănătatea și puterea. Sub toată dezlănțuirea sa, sau ieșirea liberă din sine, se află sănătatea și liniștea naturii. II Prima dată am făcut cunoștință cu poezia lui Whitman prin intermediul coloanelor vechiului "Saturday Press", când aveam douăzeci sau douăzeci și unu de ani ( sau ).

Primele lucruri pe care îmi amintesc să le fi citit au fost "Un copil a ieșit", "Acest compost", "Pe măsură ce mă scufundam în oceanul vieții", "Vechea Irlandă" și poate câteva altele. Lucrările noului poet m-au atras de la început. Părea să mă lase să intru într-un aer mai larg, mai liber decât găseam în poezia curentă. Întâlnindu-l pe Bayard Taylor cam în această perioadă, i-am vorbit despre Whitman. "Da", a spus el, "există ceva în el, dar este un om cu un egoism colosal.".