Zoopoetica lui Kafka: Dincolo de bariera om-animal

Titlul original:

Kafka's Zoopoetics: Beyond the Human-Animal Barrier

Conținutul cărții:

Figurile non-umane sunt omniprezente în opera lui Franz Kafka, de la primele sale povestiri până la ultima. În ciuda proeminenței lor în întreaga sa operă, reprezentările animale ale lui Kafka au fost considerate în primul rând ca simple alegorii ale problemelor intraumane.

În ultimii ani, alegorizarea animalelor lui Kafka a fost respinsă poetic de comentatorii lui Kafka și respinsă politic de cercetătorii postumanismului. Cu toate acestea, o astfel de critică nu a inspirat încă nici o relatare cuprinzătoare, nici o relatare interdiscursivă. Această carte își propune să umple această lacună.

Poziționând poveștile cu animale ca un corpus distinct și semnificativ în cadrul întregii poetici a lui Kafka și examinându-le îndeaproape în dialog cu analiza literară și postumanistă, Zoopoetica lui Kafka revizitează în mod critic animalitatea, relațiile interspecii și contradicția om-animal în scrierile lui Franz Kafka. Animalele lui Kafka se află de obicei la pragul dintre umanitate și animalitate, fuzionând trăsături umane și non-umane.

Printre creaturile sale liminale se numără un om transformat în parazit (în "Metamorfoza"), o maimuță transformată în ființă umană (în "Un raport către o academie"), șacali vorbitori (în "Șacali și arabi"), un câine filosof (în "Cercetările unui câine"), o creatură contemplativă asemănătoare cârtiței (în "Vizuina") și ființe indiscernabile (în "Josefine, cântăreața sau oamenii șoareci"). Descriind granițele dintre specii ca fiind mutabile și obscure, Kafka creează un spațiu fluid om-animal, care poate fi descris ca "umanimal". Constituirea unui spațiu umanimal subminează radical bariera netă dintre oameni și alte animale, dictată de paradigma antropocentrică.

Prin negarea elementelor animalice la om și prin dezavuarea acțiunii animalelor non-umane, excluzându-le din viața socială și neutralizând compasiunea pentru acestea, această barieră a fost concepută pentru a regulariza atât umanitatea, cât și animalitatea. Contextualizarea animalelor lui Kafka în cadrul teoriei postumaniste generează o arenă post-antropocentrică, care este simultan imaginată și foarte reală.