A murit Shakespeare?

Recenzii ale cititorilor

Explorarea de către Mark Twain a paternității lui Shakespeare prezintă o critică plină de umor, dar și provocatoare, a credinței convenționale conform căreia William Shakespeare din Stratford a scris celebrele piese și sonete. Twain propune teorii alternative, inclusiv posibilitatea implicării lui Sir Francis Bacon sau a paternității colective de către un grup de indivizi talentați. Cartea este captivantă și îi determină pe cititori să pună sub semnul întrebării mituri larg acceptate, deși se remarcă faptul că argumentul este lipsit de dovezi solide.

⬤ Angajantă și provocatoare
⬤ stil de scriere plin de umor tipic lui Twain
⬤ ridică întrebări convingătoare cu privire la paternitatea lui Shakespeare
⬤ servește ca o bună introducere în dezbaterea Stratford/Oxford
⬤ include perspective critice și comparații cu propriile experiențe ale lui Twain.

⬤ Argumentele pot fi repetitive și nu sunt pe deplin convingătoare
⬤ nu conține dovezi solide care să susțină afirmațiile
⬤ unele critici cu privire la calitatea producției cărții fizice
⬤ nu este cea mai ingenioasă lucrare a lui Twain
⬤ poate să nu placă celor care cred cu tărie în paternitatea lui Shakespeare.

(pe baza a 26 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Is Shakespeare Dead?

Conținutul cărții:

Această carte istorică poate avea numeroase greșeli de tipar și text lipsă. Cumpărătorii pot descărca gratuit o copie scanată a cărții originale (fără greșeli de tipar) de la editură.

Nu este indexată. Neilustrat. Ediție din 1909.

Extras: ...

Chief Justice în 1850, iar ulterior a devenit Lord Chancellor. Greutatea sa va fi, fără îndoială, apreciată mai mult de avocați decât de profani, deoarece numai avocații știu cât de imposibil este pentru cei care nu au făcut o ucenicie în drept să evite să-și arate ignoranța dacă se aventurează să folosească termeni juridici și să discute doctrine juridice.

„Nimic nu este mai periculos”, scria Lordul Campbell, «decât ca cineva care nu face parte din meserie să se amestece în francmasoneria noastră». Un profan este sigur că se va trăda folosind o expresie pe care un avocat nu ar folosi-o niciodată. Dl Sidney Lee însuși ne oferă un exemplu în acest sens.

El scrie (p. 164): „La 15 februarie 1609, Shakespeare... a obținut de la un juriu o hotărâre împotriva lui Addenbroke pentru plata sumei de nr.

6 și nr. 1.

55. od. costuri”.

Acum, un avocat nu ar fi vorbit niciodată despre obținerea „hotărârii de la un juriu”, deoarece funcția unui juriu nu este de a pronunța o hotărâre (care este prerogativa instanței), ci de a găsi un verdict cu privire la fapte.

Eroarea este, într-adevăr, una venală, dar este doar unul dintre acele mici lucruri care permit imediat unui avocat să știe dacă scriitorul este un profan sau „unul din meserie”. Dar atunci când un profan se aventurează să pătrundă în profunzime în subiecte juridice, el este, în mod natural, apt să facă o demonstrație a incompetenței sale. „Lăsați un om neprofesionist, oricât de acut”, scrie din nou lordul Campbell, «să îndrăznească să vorbească despre drept sau să tragă ilustrații din știința juridică în discutarea altor subiecte, și va cădea rapid într-o absurditate ridicolă».

Și ce spune aceeași înaltă autoritate despre Shakespeare? El avea „o profundă cunoaștere tehnică a legii” și o familiaritate facilă cu „unele dintre cele mai abstruse proceduri din jurisprudența engleză”. Și din nou: „Ori de câte ori își permite această înclinație, el pune uniform...