Chan înainte de Chan: Meditație, pocăință și experiență vizionară în budismul chinez

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă un studiu important al istoriei meditației budiste în China, concentrându-se în special pe evoluțiile din jurul anilor 400 și 700 d.Hr. Ea prezintă o viziune nuanțată asupra practicilor și accesibilității meditației în diferite culturi din cadrul budismului.

Cartea este considerată o contribuție importantă la înțelegerea practicilor budiste timpurii și este lăudată pentru erudiția sa. Ea evidențiază diversitatea și accesibilitatea practicilor de meditație în budism, dezvăluind că atât formele simple, cât și cele complexe erau disponibile practicanților.

Textul folosește greșit termenul de „elită” în ceea ce privește practicile de meditație, sugerând o viziune posibil înșelătoare asupra accesibilității. De asemenea, există îngrijorarea că discuția nu reflectă în mod adecvat influențele reciproce și schimburile dintre diferitele tradiții budiste din primele secole.

(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Chan Before Chan: Meditation, Repentance, and Visionary Experience in Chinese Buddhism

Conținutul cărții:

Ce este meditația budistă? Ce se întâmplă - și ce ar trebui să se întâmple - în spatele pleoapelor închise sau coborâte ale lui Buddha sau ale adeptului budist așezat în meditație? Și în ce fel și cu ce scop au contat răspunsurile la aceste întrebări pentru budiștii înșiși? Concentrată asupra Chinei medievale timpurii, această carte abordează aceste întrebări prin intermediul unei istorii culturale a primelor tradiții de meditație budistă (chan), înainte de apariția Școlii Chan (Zen) în secolul al VIII-lea. În contrast puternic cu ceea ce avea să devină tipic în școala Chan de mai târziu, primii budiști chinezi abordau practica budistă antică a meditației în primul rând ca o modalitate de a obține acces la o lume de experiențe vizionare enigmatice, dar potențial semnificative.

În lucrarea Chan Before Chan, Eric Greene readuce la viață această abordare a meditației, concentrându-se asupra modului în care budiștii chinezi medievali au interpretat experiențele vizionare proprii și ale altora, precum și asupra naturii autorității pe care au atribuit-o acestora. Pe baza hagiografiei, a manualelor rituale, a culturii materiale și a numeroaselor manuale de meditație rar studiate până acum, traduse din surse indiene în chineză sau compuse în China în anii 400, Greene susține că, în această perioadă, meditația și stăpânirea meditației au ajuns pentru prima dată să ocupe un loc real în lumea socială budistă chineză. Moștenitori ai unor tradiții mai largi care fuseseră împărtășite în India și Asia Centrală, budiștii chinezi din Evul Mediu timpuriu concepeau "chan" ca pe ceva care ar produce o stare specială de sensibilitate vizionară.

Experiențele vizionare concrete care rezultau din meditație erau înțelese ca lucruri care puteau fi interpretate, de către un maestru calificat, ca indicând puritatea sau impuritatea mediatorului. Meditația budistă, deși era o disciplină de elită pe care doar un număr mic de budiști chinezi o practicau, era astfel integrată în practică și în teorie în mod constitutiv în lumile cultice ale divinației și "pocăinței" (chanhui) care erau atât de importante în cadrul lumii religioase chineze medievale în ansamblu.