Recenzii ale cititorilor
Rezumat:How to Love the Empty Air de Cristin O'Keefe Aptowicz este o colecție de poezii emoționante care explorează relația autoarei cu mama sa și durerea profundă trăită după moartea acesteia. Prin povestiri sincere și imagini vii, cartea surprinde complexitatea pierderii, îmbinând durerea cu momente de speranță și umor. Mulți cititori consideră că scrierea este puternică din punct de vedere emoțional, relatabilă și frumos realizată, ceea ce o face o lectură convingătoare pentru oricine a suferit o pierdere.
Avantaje:Cititorii laudă cartea pentru proza sa frumoasă și sinceră, profunzimea emoțională, temele relatabile ale durerii și vulnerabilitatea autoarei în împărtășirea experiențelor sale personale. Combinația de poezie și povestire, împreună cu momentele de umor, sporesc impactul cărții. Mulți își exprimă dorința de a o citi de mai multe ori datorită straturilor de semnificație dezvăluite la fiecare lectură.
Dezavantaje:Unii cititori remarcă faptul că natura emoțională intensă a conținutului poate conduce la sentimente copleșitoare și poate fi necesar ca cititorii să aibă șervețele în apropiere. În plus, cititorii care nu sunt familiarizați cu poezia pot găsi formatul inițial dificil, deși mulți devin rapid implicați odată ce încep să citească.
(pe baza a 9 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
How to Love the Empty Air
Conținutul cărții:
Vulnerabilă, frumoasă și, în cele din urmă, dătătoare de viață, opera lui Cristin O'Keefe Aptowicz atinge noi culmi în cea de-a șaptea sa colecție de poezii revelatoare. Continuând tradiția sa de lucrări autobiografice captivante, How to Love the Empty Air explorează ce se întâmplă atunci când imposibilul devine real―.
La bine și la rău. Călătoria lui Aptowicz în căutarea fericirii și a unui cămin în lumea ei în continuă schimbare o vede luptându-se în orașe din America. Când norocul i se schimbă―.
În dragoste și în viață―.
Ea nu se poate abține să "spună soarelui / câmpurilor / cerului imens din Texas.... / să-mi spun mie însămi din nou și din nou până când o să cred". Totuși, traiectoria ascendentă a acestei noi vieți este zdruncinată de moartea subită a mamei poetei. În anul care urmează, Aptowicz se luptă cu puterea reducătoare la tăcere a durerii prin poezii intime, arse de pierdere și de un umor greu de câștigat, surprinzând dansul pe care trebuie să îl facă toți noii îndoliați între viața de zi cu zi și dorința "de a fugi cu această durere, / care nu este dușmanul tău, / această durere care poate acum este cel mai bun prieten al tău. / Această durere, care este soțul tău, / lucrul în care te încolăcești în fiecare noapte, / adormind în brațele lui..." La fel ca în premiatul The Year of No Mistakes, Aptowicz își numără pierderile și binecuvântările, știind cum, în ciuda tuturor, viața "unduiește fără limite, ca electricitatea, ca bucuria / ca... râsul, irezistibil și luminos, / un lucru imposibil de stăpânit."
