Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Recenziile la omiliile Sfântului Ioan Hrisostom evidențiază explorarea de către carte a atitudinilor Bisericii primare față de iudaism și a distincției dintre creștinism și iudaism. În timp ce unii cititori apreciază semnificația sa istorică și teologică, alții critică limbajul și implicațiile sale antisemite.
Avantaje:Cartea este considerată o lucrare importantă care reflectă mentalitatea istorică a Bisericii primare cu privire la relațiile cu alte credințe. Ea oferă o perspectivă asupra diferențelor dintre creștinism și iudaism, pe care unii cititori o consideră valoroasă pentru înțelegerea distincțiilor cultice și filosofice. Ea servește ca o reamintire a problemelor persistente în gândirea creștină.
Dezavantaje:Criticii subliniază conținutul antisemit îngrijorător al cărții, susținând că aceasta promovează o poziție dură împotriva iudaismului și poate contribui la atitudinile antisemite istorice și contemporane. Unii recenzenți consideră limbajul și temele revoltătoare, ceea ce a condus la apeluri pentru omiterea unor astfel de lucrări din colecțiile moderne.
(pe baza a 5 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
Discourses Against Judaizing Christians
Conținutul cărții:
Discursurile împotriva creștinilor iudaizanți ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt opt omilii sau predici cu o temă unificatoare: corectarea anumitor abuzuri într-o comunitate creștină din secolul al IV-lea. Judecate după gusturile moderne, Discursurile pot părea lungi, iar însuși Hrisostom recunoaște că acestea i-au taxat energiile atunci când se plânge că a devenit răgușit. În Antiohia de la sfârșitul secolului al IV-lea, două forțe extrem de divizatoare au contribuit la deteriorarea relațiilor iudeo-creștine: prozelitismul evreiesc de mare succes și iudaizarea creștină. Ambele activități au deranjat profund un lider vigilent și un predicator elocvent precum era Hrisostom.
Aceste Discursuri, frecvent întrerupte de aplauzele publicului, prezintă în contextul lor istoric o fațetă a deteriorării relațiilor. Înaintea lui Hrisostom, cu aproximativ două secole, opiniile emergente conform cărora evreii erau un popor blestemat și dispersat ca pedeapsă pentru necredința și deicidul lor câștigau credibilitate.
Mărturie stau unele afirmații ale lui Irineu din Lyon și Tertulian din nordul Africii. În decursul timpului, anumite pasaje din Sfânta Scriptură au început să fie reinterpretate, atunci când s-a ivit ocazia, în așa fel încât polemicile să fie înzestrate cu autoritate divină.
O viziune simplistă asupra problemei complexe a antisemitismului a strigat, în urmă cu aproape un secol, că Biserica alimentează ura împotriva evreilor și, în același timp, îi protejează de furia pe care a dezlănțuit-o. Cu toate acestea, la 28 octombrie 1965, Conciliul Vatican II a emis un decret: Declarația privind atitudinea Bisericii față de religiile necreștine (cf. Acta apostolicae sedis 58 (1966) 740-44). În acest document, Consiliul a reafirmat în mod oficial patrimoniul religios comun al evreilor și creștinilor. Acesta a respins în mod clar orice presupusă vinovăție colectivă a poporului evreu pentru moartea lui Hristos și presupusa respingere a lui Dumnezeu.
