Distrugător USN vs Distrugător IJN: Pacific 1943

Recenzii ale cititorilor

Cartea „US Destroyers Vs. Japanese Destroyers” de Mark Stille oferă o analiză istorică concisă a claselor de distrugătoare utilizate de marina militară americană și japoneză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși acoperă în mod eficient dezvoltarea, tactica și eficacitatea acestor nave, îi lipsesc relatările detaliate ale bătăliilor, concentrându-se în schimb pe comparații tehnice și pe contextul istoric.

⬤ Bine documentată și informativă
⬤ include fotografii clare și planșe color
⬤ oferă o perspectivă asupra eficacității și tacticii distrugătoarelor
⬤ studiu introductiv bun pentru cei care nu sunt familiarizați cu subiectul
⬤ stil bine scris și captivant
⬤ valoroasă pentru entuziaștii Războiului din Pacific
⬤ formatul compact o face ușor de citit.

⬤ Prea scurtă, cu mai puțin de 77 de pagini de text
⬤ nu conține relatări detaliate ale bătăliilor
⬤ s-ar putea să nu satisfacă cititorii care caută relatări aprofundate
⬤ unii recenzenți au considerat-o superficială și lipsită de informații noi
⬤ descrisă ca fiind mai mult o carte de referință decât o carte de povestit.

(pe baza a 41 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

USN Destroyer Vs IJN Destroyer: The Pacific 1943

Conținutul cărții:

Această carte va acoperi luptele navale feroce de noapte purtate după Guadalcanal între Marina SUA și Marina Imperială Japoneză la sfârșitul anului 1943, în timp ce Aliații înaintau încet pe Insulele Solomon spre principala bază navală japoneză de la Rabaul. În această perioadă, în jurul capetelor de pod americane de pe insulele New Georgia, Kolombangara și Vella Lavella din centrul insulelor Solomon au avut loc mai multe acțiuni violente.

În aceste bătălii au fost implicate cele mai moderne distrugătoare ale ambelor armate. În cea mai mare parte a anului 1942, Marina Imperială a avut un avantaj semnificativ în luptele de noapte în timpul celor șase luni de luptă pentru Guadalcanal. Un ingredient-cheie al acestor succese japoneze a fost forța lor de distrugătoare, care a combinat o pregătire și tactici superioare cu cea mai capabilă torpilă din lume, cunoscută de Aliați ca "Long Lance".

Chiar și în 1943, în bătăliile din Golful Kula și Kolombangara, forțele aliate mixte de crucișătoare ușoare/distrugătoare au fost gestionate cu greu de distrugătoarele japoneze. După aceste bătălii, americanii au decis să nu mai urmărească distrugătoarele japoneze cu crucișătoare, astfel încât restul bătăliilor din 1943 (cu o singură excepție) au fost dueluri clasice între distrugătoare.

Americanii s-au bucurat în continuare de avantajul tehnic oferit de radar, iar acum au adăugat tactici noi, mai agresive. După alte patru dueluri între distrugătoare în a doua jumătate a anului 1943, rezultatul final a fost înfrângerea forței de distrugătoare fin antrenate a Marinei Imperiale și demonstrarea incapacității japonezilor de a opri înaintarea Aliaților.