Femeia care era săracă

Recenzii ale cititorilor

Cartea este o narațiune profundă plasată în Parisul de la sfârșitul anilor 1800, care descrie călătoria unei femei prin greutăți, artă și creștere spirituală. Cartea contestă percepția tradiționalismului catolic, prezentându-l ca fiind vibrant și relevant în contexte moderne. Stilul literar unic al autoarei atrage comparații cu Dickens, Huysmans și Dostoievski, oferind o perspectivă profundă asupra credinței și perseverenței.

Povestire extraordinară, caracterizări profunde, un amestec de stiluri literare, o abordare pătrunzătoare a spiritualității, sfaturi privind credințele catolice moderne, transformatoare pentru înțelegerea creștinismului și suficient de captivantă pentru a menține atenția cititorului.

Poate fi foarte întunecată și dificil de citit uneori, unele probleme cu greșelile de tipar și calitatea slabă a publicării și ar putea rezona mai mult cu cititorii familiarizați cu temele catolice sau spirituale.

(pe baza a 9 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Woman Who Was Poor

Conținutul cărții:

Scris în anii 1890, romanul magistral al lui Leon Bloy a avut un efect incomensurabil asupra tuturor scrierilor catolice europene de atunci. (Bloy a fost responsabil pentru convertirea lui Jacques și Räissa Maritain în 1905, iar aceștia l-au numit nașul lor. ) Este o carte extraordinară, puternică în maniera lui dos Passos, și totuși spirituală în maniera Bibliei.

Este povestea unei femei extrem de sărace, tratată cu brutalitate și exploatată de părinții ei, care trăiește în canalele Parisului, dar care păstrează perspectiva spirituală și puritatea unei sfinte. Nu suntem scutiți de brutalitate, dar există scene de cea mai tandră frumusețe.

Femeia, Clotilde, devine modelul unui artist, întâlnindu-se cu toți marii scriitori francezi, printre care și sumbrul și magnificul Marchenoir, care este însuși Bloy. Cu toții sunt impresionați de profunzimea gândurilor și sentimentelor ei; în cele din urmă se căsătorește cu unul dintre ei. Ei sunt jalnic de săraci, iar paginile care acoperă nașterea și moartea copilului lor șochează prin oroare, emoționând în același timp cititorul prin frumusețea și tandrețea lor tragică - căci acesta este Bloy, plutind mereu între moarte și extaz. Rămasă văduvă, Clotilda își găsește adevărata vocație, o vocație a sărăciei. Ea este femeia care este săracă, niciun alt cuvânt nu o descrie mai exact. Romanul se încheie cu acele celebre cuvinte de un optimism extraordinar: „Există o singură mizerie... să nu fii sfânt.”.