Historia del peronismo III (1956-1983)-la violencia

Conținutul cărții:

Acest al treilea volum al Istoriei peronismului, de Hugo Gambini, completează istoria uneia dintre cele mai populare și mai longevive mișcări politice latino-americane și dezleagă enigma privind poziția ideologică a generalului Peron și a adepților săi. După lovitura de stat din 1955, CGT, Confederacion General del Trabajo de Argentina (Confederația Generală a Muncii din Argentina), s-a străduit să își păstreze puterea, obținută fiind pilonul "societății organizate", așa cum a fost concepută în 1946 de Peron sub influența intelectuală a lui Mussolini. În acest moment, lupta era limitată: cei care încercau un "peronism fără Peron" și "verticaliștii" care se simțeau mai în siguranță ascultând orbește de lider, în loc să acționeze ca interpreți ai unei ideologii pe care chiar și ei o considerau evazivă. Cu toate acestea, la începutul anilor '60, mișcarea a fost înconjurată de un mediu complicat, deși fertil, în timp ce încerca să destabilizeze guvernele militare argentiniene, de asemenea greu de definit. Războiul rece desfășurat în America Latină a creat o criză în liniaritatea peronismului, confruntându-se cu oportunitatea de a profita de energia generată de tandemul Castro-Che Guevara în rândul unei generații care cunoștea antagonismul peronism-antiperonism doar prin amintirile părinților lor.

Cu toate acestea, această mișcare a implicat pericolul de a estompa esența propriei mișcări de masă de dreapta și de a sări într-un creuzet cu un grup de stânga, strâns legat de comunism, pe care Peron l-a considerat întotdeauna inamicul principal în lupta sa pentru organizarea și controlul societății. Istoria peronismului - III (1956-1983) Violența tratează această perioadă și urmărește parcursul generalului Peron, arătând cum acest militar latino-american, cu o educație naționalistă de dreapta de la începutul secolului XX, a reușit - într-un sincretism cât se poate de improbabil - ca fascismul național de dreapta argentinian și Castro-comunismul să-și unească eforturile după obiectivul, în sfârșit atins, de a-l readuce la putere după 17 ani de absență. Decăderea fizică rapidă a lui Peron și moartea sa în 1974 au scos la iveală dezechilibrul dintre diferitele facțiuni ale adepților săi - și, de altfel, și dintre cei care aveau datoria de a reprima în mod legal încercările violente ale facțiunilor succesorilor săi de a prelua puterea - declanșând una dintre cele mai violente perioade într-o țară care, până atunci, se considerase o republică exemplară a păcii și toleranței. Numărul victimelor a crescut exponențial: după lovitura de stat din 1955, generalul Aramburu a ordonat 31 de execuții, incluzând militari și civili. La revenirea la putere, generalul Peron a ordonat împușcarea a 64 de tineri stângiști. Soția sa a ridicat numărul la 900, iar militarii la 9 000.

Gherila a recunoscut uciderea a 745 de persoane, atât militari, cât și civili.