Lyotard l-a cunoscut pe Jacques Monory în 1972, iar textul despre acesta publicat la acea dată a fost primul pe care Lyotard l-a dedicat artei contemporane de la Discurs, figură. Interesul lui Lyotard pentru artele plastice se înscrie astfel pe deplin în cadrul preocupărilor sale politice.
Artistul-protagonist pune în scenă motivele recurente care îl fascinează pe Lyotard: scena crimei, revolverul, femeia, victima, ghețarii, deșerturile, stelele. Atmosfera eseurilor despre Monory este „californiană”. Repertoriul imaginar al lui Monory depășește cu mult maeștrii modernității și se înscrie mai degrabă în linia unui „suprarealism contemporan modern”.
Atât Lyotard, cât și Monory trăiesc „dilema americanizării”, America reprezentată de cinema, modă, romane, muzică. Este în această atmosferă că Lyotard și Monory vor evoca în cele din urmă experiența lor supremă a diferenței: dorință și frică, exaltare și o profundă stare de rău.
Universul plastic al lui Monory și meditațiile estetice ale lui Lyotard sunt în simbioză perfectă. Epilogul lui Sarah Wilson schițează minuțios atât istoria unei prietenii, cât și, în același timp, climatul intelectual și artistic al anilor 1970.
© Book1 Group - toate drepturile rezervate.
Conținutul acestui site nu poate fi copiat sau utilizat, nici parțial, nici integral, fără permisiunea scrisă a proprietarului.
Ultima modificare: 2024.11.08 07:02 (GMT)