Monștri cu patru mâini: Cântatul la pian cu patru mâini și cultura secolului al XIX-lea: Four-Hand Piano Playing and Nineteenth-Century Culture

Recenzii ale cititorilor

Cartea explorează ipoteza conform căreia reprezentările europene din secolul al XIX-lea ale femeilor care cântă la pian au adesea conotații sexuale, concentrându-se în special pe cântatul la pian cu patru mâini. Cartea prezintă numeroase citate pentru a susține această teză și îndeamnă cititorii să ia în considerare diverse contexte muzicale. În timp ce conținutul este fascinant și provoacă la reflecție, unii cititori consideră că dimensiunea mică a fontului și caracterele întunecate din cartea fizică sunt dezamăgitoare și greu de citit.

Explorarea aprofundată a unei ipoteze îndrăznețe, numeroase citate de susținere, perspective fascinante asupra istoriei interpretării pianului cu patru mâini.

Dimensiune foarte mică a textului în print, cifrele sunt mai întunecate și mai puțin clare decât online, dificil de citit după o perioadă scurtă.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Four-Handed Monsters: Four-Hand Piano Playing and Nineteenth-Century Culture

Conținutul cărții:

În cursul secolului al XIX-lea, cântatul la pian la patru mâini a apărut în întreaga Europă ca o distracție populară a claselor înstărite și a celor care doreau să li se alăture. Nu exista nicio lucrare canonică de muzică clasică care să nu fi fost aranjată pentru duo de piane și nicio casă care să nu-și poată permite să investească în ele.

Duo-urile au răsunat de la locuința studențească până la Palatul Buckingham, au răsunat în școli și în sute de mii de saloane burgheze. Ca niciun alt fenomen muzical, duetul putea depăși granițele naționale, sociale și economice, reunind studenți săraci cu fiicele burgheziei, capete încoronate cu virtuozi fără bani, iar secolul al XIX-lea îl privea adesea cu o suspiciune extremă tocmai din acest motiv. Cântatul la pian cu patru mâini a fost adesea înțeles ca o modalitate acceptabilă din punct de vedere social de a flirta, o agitație a mâinilor care făcea ca atingerea, adesea între bărbați și femei, să fie nu doar acceptabilă, ci și necesară.

Dar a devenit, de asemenea, ceva mult mai serios decât atât, o instituție centrală a casei, mijlocind între interior și exterior, familie și societate, muncă și timp liber, natură și educație. Iar scriitorii, compozitorii, muzicienii, filosofii, jurnaliștii, pamfletarii și pictorii au luat notă: în arta, literatura și filosofia epocii, jocul la patru mâini a apărut ca un motiv comun, ceva care le-a permis să interogheze însăși natura sinelui, a familiei, a comunității și a statului.

În cele patru mâini care urcau și coborau pe aceeași tastatură, secolul al XIX-lea a văzut, sau a crezut că vede, o gamă uimitoare de lucruri. Monștrii cu patru mâini spune nu numai povestea acestei practici, ci și povestea uimitoarei serii de lucruri pe care secolul al XIX-lea le-a citit în ea.