Niciodată gata: Strategia de răspuns flexibil a NATO, 1968-1989

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Never Ready” oferă o examinare critică a politicii de apărare a Regatului Unit în timpul Războiului Rece, concentrându-se pe lipsa de pregătire pentru potențiale conflicte cu Uniunea Sovietică. Cartea include discuții privind logistica militară, sistemele de arme și un scenariu teoretic al celui de-al Treilea Război Mondial, susținute de fotografii, hărți și diagrame militare. Autorul analizează surse declasificate pentru a evidenția starea dezastruoasă a pregătirii militare.

Cartea este metodică și autoritară, utilizând surse declasificate și oferind o critică aprofundată a strategiilor de apărare ale Regatului Unit. Ea include elemente vizuale valoroase, precum fotografii și diagrame, ceea ce o face atractivă. Narațiunea este informativă pentru cei interesați de istoria militară britanică și de politica de apărare.

Unii cititori pot considera cartea excesiv de critică, comparând-o cu un roman polițist din cauza eșecurilor pe care le evidențiază. Există un sentiment de teamă cu privire la pregătirea militară a Regatului Unit, ceea ce ar putea fi tulburător pentru unii. Accentul pus pe neajunsurile din trecut poate să nu fie pe placul celor care caută o analiză mai optimistă sau orientată spre viitor.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Never Ready: Nato's Flexible Response Strategy, 1968-1989

Conținutul cărții:

A fost credibilă punerea în aplicare de către Marea Britanie a strategiei NATO? După adoptarea răspunsului flexibil în 1967, NATO s-a bazat pe forțele convenționale pentru a apăra Occidentul. Marea Britanie a avut un rol central în planurile NATO, dar a fost planificarea apărării britanice adecvată pentru această sarcină? Cum a planificat guvernul utilizarea forțelor armate convenționale pentru gama de operațiuni la care s-a angajat? Cum urmau să fie mobilizate forțele armate și care erau detaliile planificării pentru mobilizare?

În 1967, MC14/3 a fost adoptat ca concept strategic general de către NATO. Acesta se baza pe o descurajare escaladată, de la atacuri nucleare convenționale la atacuri nucleare strategice, trecând prin atacuri nucleare tactice. Acesta este cunoscut sub denumirea de răspuns flexibil și a înlocuit răspunsul NATO de tip "trip-wire". Principiul declarat al conceptului strategic a fost reducerea șanselor de declanșare din greșeală a unui război nuclear, confruntarea forței cu o forță similară și creșterea pragului nuclear în cazul unui război real.

Folosind documente recent disponibile din arhivele britanice și din alte arhive, acest volum va arăta că, departe de a fi o strategie flexibilă, în cazul unui război, aceasta era sortită eșecului. Conceptul a fost compromis de eșecul membrilor Alianței de a asigura unul dintre elementele principale ale descurajării convenționale - durabilitatea.

Această carte analizează paradoxul dintre fața publică a politicii de apărare și practică. Cartea evaluează dacă planificarea ar fi funcționat și ce s-ar fi întâmplat în Europa dacă ar fi izbucnit războiul. Pentru a răspunde la această întrebare, cercetarea analizează conflictele din Falklands și din Golf pentru a evalua fezabilitatea planurilor în vigoare.

Elementele de care depindea apărarea britanică erau încă în construcție la mai bine de douăzeci de ani de la adoptarea noii strategii. Politica de apărare a Marii Britanii a fost preocupată mai puțin de amenințările cu care se confrunta țara, cât de puțin putea fi cheltuit pentru apărare.