Nimeni nu știe spaniola pe care o vorbesc eu

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Nobody Knows the Spanish I Speak” (Nimeni nu știe spaniola pe care o vorbesc eu) de Mark Saunders este o carte de memorii plină de umor care relatează experiențele sale și ale soției sale, care s-au mutat în San Miguel de Allende, Mexic. Cartea combină anecdote amuzante despre adaptările lor culturale cu reflecții pătrunzătoare despre viața de expatriați. Stilul de scriere este captivant și ușor de înțeles, ceea ce o face o lectură încântătoare pentru cei interesați de poveștile de relocare sau de viața în Mexic.

Cartea este foarte amuzantă și plină de umor, oferind momente de râs în hohote. Cititorii apreciază poveștile captivante, experiențele relatabile și ideile despre viața într-o cultură străină. Mulți o găsesc relatabilă și informativă, în special pentru cei care se gândesc să se mute în Mexic sau care locuiesc acolo cu jumătate de normă. De asemenea, este lăudată pentru inteligența sa și conținutul informativ.

Unii cititori au considerat că narațiunea începe bine, dar își pierde avântul spre final, ducând la o concluzie mai puțin satisfăcătoare. Sunt menționate unele dezamăgiri cu privire la anumite aspecte ale vieții în San Miguel, deși acestea nu sunt punctul central al recenziilor.

(pe baza a 19 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Nobody Knows the Spanish I Speak

Conținutul cărții:

Nobody Knows the Spanish I Speak (Nimeni nu știe spaniola pe care o vorbesc eu) este o carte de memorii plină de umor despre cum să renunți la școală târziu în viață, să vinzi aproape totul și să te muți în mijlocul Mexicului, unde nu cunoști pe nimeni și abia poți vorbi limba. Arcul narativ al memoriilor este unul simplu: autorul și soția sa își pierd slujbele, renunță și se mută în Mexic (Actul 1); trec prin conflicte, atât bune, cât și rele, înainte de a se muta înapoi în Statele Unite (sfârșitul Actului 2); în cele din urmă, rezolvă cel mai mare conflict al lor mutându-se înapoi în Mexic (Concluzie), unde sperau să rămână mai mult de data aceasta.

Autorul și soția sa erau ultimele persoane care credeau că vor renunța la studii și se vor muta în Mexic, mai ales când au făcut-o. La momentul respectiv, aveau în jur de 50 de ani, nu aveau prea mulți bani pentru a finanța mutarea și nu erau genul aventurier. Amândoi lucrau în domeniul high-tech, pentru companii diferite, și, din întâmplare, locurile lor de muncă au dispărut în aceeași perioadă. Se simțeau blocați sau excluși. Așa că și-au vândut apartamentul din centrul orașului Portland, Oregon, cu vedere spectaculoasă la Mt. Hood și Mt. St. Helens, și au locuit în Mexic timp de doi ani din banii obținuți din vânzare. Altfel spus, și-au oferit un concediu sabatic autofinanțat, cu durată nelimitată. Cuplului i s-au întâmplat lucruri ciudate aproape imediat. Autorul a început să scrie despre ceea ce se întâmpla, din punctul de vedere al cuiva care era total neechipat și nepregătit să trăiască într-o țară străină.

În contradicție cu așteptările presei mainstream, mutarea lor în Mexic nu a fost urmată de jafuri de mașini, răpiri, împușcături din greșeală sau înșelăciuni din partea unui antreprenor dubios care spera să trăiască în Panama cu economiile lor de-o viață. Cu toate acestea, au avut parte de multe incidente, au făcut unele greșeli îngrozitoare, au intrat și au ieșit din necazuri și au învățat câte ceva despre viață, despre Mexic și unul despre celălalt. Chiar dacă memoriile nu prezintă crime sau încercări de salvare, povestea lor acoperă o mulțime de terenuri interesante, amenajate cu cactuși, scorpioni, denivelări uriașe, praf care îneacă plămânii, yoga, discotecă, petarde, reparații de mașini, momente pierdute în traducere și o coliziune aproape mortală pe o autostradă cu două benzi. În regulă, ultima parte este o exagerare. Cele două vehicule cu șase roți i-au ratat cu mai bine de cinci centimetri.

Cuplul a descoperit că trăia într-o societate bazată pe numerar, în care nimeni nu avea vreodată mărunțiș. Într-o cultură în care mañana nu însemna întotdeauna mâine, ci putea însemna orice, de la „mai târziu” la „nu acum” sau „slabe șanse să mă mai vezi vreodată”. Într-o țară în care cea mai obișnuită unitate de măsură nu era kilogramul sau kilometrul, așa cum ar fi vrut ghidurile să vă facă să credeți, ci ceva cunoscut sub numele de más o menos, tradus simplu ca „mai mult sau mai puțin”.

Nobody Knows the Spanish I Speak este o poveste adevărată despre a doua șansă și reinvenții personale; denivelări și străzi alunecoase; casitas confortabile și tiendas prietenoase. Este vorba despre sunetul petardelor care explodează la trei dimineața și despre mașinile avariate, despre cerul senin și albastru și despre mâncatul ciupercilor de porumb. Autorul și soția sa au urmat sfatul lui Henry James și au trăit „viața pe care ne-am imaginat-o întotdeauna”. Mai exact, au trăit o viață pe care nu și-au imaginat-o niciodată.