O doamnă de calitate

Recenzii ale cititorilor

Cartea „A Lady of Quality” de Frances Hodgson Burnett o urmărește pe Clorinda Wildairs, o fată rebelă care evoluează de la educația sa dificilă la o doamnă de calitate prin credința surorii sale și prin propria determinare. Narațiunea explorează teme precum transformarea, loialitatea și lupta împotriva așteptărilor societății, culminând cu o poveste de dragoste captivantă. Cu toate acestea, stilul de scriere poate fi florid și provocator pentru unii cititori, ceea ce o face o experiență mixtă pentru audiențe diferite.

⬤ Dezvoltarea puternică a personajului și transformarea protagonistului.
⬤ Poveste de dragoste captivantă și convingătoare.
⬤ Temele de dezvoltare personală, loialitate și moralitate sunt bine explorate.
⬤ Cartea oferă o perspectivă răcoritoare în comparație cu narațiunile moderne.
⬤ Stil de scriere captivant apreciat de unii cititori.

⬤ Unii cititori consideră limbajul și stilul învechite și greu de parcurs.
⬤ Povestea poate părea prea melodramatică și previzibilă pentru unii.
⬤ Protagonistul poate părea prea absorbit de sine.
⬤ Nu este la fel de caldă și accesibilă ca cărțile pentru copii ale lui Burnett.
⬤ Unele părți ale narațiunii și ale temelor pot părea prea tradiționale sau demodate.

(pe baza a 69 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

A Lady of Quality

Conținutul cărții:

CONȚINUT I. Ziua de douăzeci și patru noiembrie 1690, pagina 1 II. În care Sir Jeoffry își întâlnește progenitura, pagina 4 III. În care bunii tovarăși ai lui Sir Jeoffry țin un toast, Pagina 9... XXIV. Porumbeii au stat pe pervazul ferestrei și au răcnit și au răcnit, Pagina 115 I. A DOUĂZECI ȘI PATRA ZI DE NOIEMBRIE 1690 Într-o dimineață de iarnă de la sfârșitul anului 1690, când soarele strălucea slab și roșu printr-o ceață ușoară, în curtea de la Wildairs Hall s-a auzit un mare zgomot de câini lătrători, voci puternice și călcatul cailor.

Sir Jeoffry fiind pe punctul de a pleca la vânătoare și fiind un om cu un temperament coleric și cu o voce mare și puternică, căruia îi plăceau jurămintele și gălăgia chiar și atunci când era bine dispus, călătoria sa cu prietenii săi era însoțită în orice moment de o agitație zgomotoasă. În această dimineață era mai mult decât de obicei, pentru că avea alături de el oaspeți care veniseră la el cu o zi înainte, cinaseră până târziu și băuseră mult, astfel încât ziua îi găsise pe unii cu dureri de cap, pe alții cu greață la stomac, iar pe alții doar într-o dispoziție proastă care îi făcea să-și blesteme caii atunci când erau agitați și să izbucnească în râsete puternice când li se făcea o glumă grosolană. Au fost multe astfel de glume, Sir Jeoffry și tovarășii săi fiind renumiți în tot ținutul pentru libertatea conversației lor, precum și pentru scandalul distracțiilor lor, iar în această zi a fost într-adevăr bine, în timp ce glumele lor cu voce tare și cu jurăminte răsunau în aerul rece, că nu erau doamne pe cale să călărească cu ei. Sir Jeoffry era cel care vorbea mai tare decât oricine altcineva, deoarece băuse mai mult decât ceilalți și, deși se lăuda că putea căra o sticlă mai mult decât oricine și că își vedea toți oaspeții sub masă, bătaia din noaptea trecută îl lăsase prost dispus și turbulent. Se plimba de colo-colo, aruncând înjurături la adresa câinilor și a servitorilor, iar când a încălecat pe calul său mare și negru, a fost în mijlocul unui asemenea vacarm de voci și de câini lătrători, încât locul era ca un pandemonium.

Era un om mare, cu o înfățișare înfloritoare, ochi negri și un trup plin de obișnuință, și fusese foarte renumit în tinerețe pentru forța sa mare, care era într-adevăr aproape cea a unui uriaș, și pentru faptele sale de vitejie în șa și la masă, atunci când se învârtea sticla. S-au spus multe povești rele despre isprăvile sale, dar nu era felul lui de a le considera rele, ci mai degrabă în cinstea lui ca om de lume, căci, atunci când auzea că se bârfește despre ele, întâmpina informația cu un râs triumfător și zgomotos. El se căsătorise, când ea avea cincisprezece ani, cu cea mai înfloritoare vedetă a ținutului, pentru care pasiunea lui se stinsese de mult, plecând cu luna de miere, care fusese foarte scurtă, iar apoi îi purtase pică pentru ceea ce el considera a fi comportamentul ei neascultător. Această ranchiună se întemeia pe faptul că, deși ea îi dăruise în fiecare an de la căsătoria lor câte un copil, după nouă ani niciunul nu fusese încă fiu și, cum el era în mare dezacord cu rudele sale cele mai apropiate, considera că fiecare urmaș al său era un rău făcut lui. A petrecut puțin timp în compania ei, căci era o creatură săracă, blândă, fără spirit, care nu găsea prea multă fericire în soarta ei, deoarece stăpânul său o trata cu puțină politețe, iar copiii ei s-au îmbolnăvit și au murit unul după altul în copilărie, până când au rămas doar doi.

Abia își amintea de existența ei atunci când nu îi vedea chipul, și cu siguranță nu se gândea la ea în această dimineață, având alte lucruri în vedere, și totuși s-a întâmplat ca, în timp ce un mire scurta o bară și era înjurat pentru stângăcia sa, din greșeală și-a aruncat privirea în sus spre o fereastră a camerei, uitându-se prin iedera deasă de pe piatră.