Pe autostrada 61: Muzică, rasă și evoluția libertății culturale

Recenzii ale cititorilor

On Highway 61 de Dennis McNally explorează evoluția muzicii americane, în special blues, jazz și implicațiile lor culturale, împletind o narațiune istorică care se întinde de la figuri precum Thoreau și Twain la impactul lui Bob Dylan. Deși a fost lăudată pentru erudiția sa și pentru stilul captivant de scriere, cartea a primit reacții mixte în ceea ce privește ritmul, structura și claritatea scopului său.

Cartea este bine documentată, oferind o istorie bogată a muzicii americane și a contextului său cultural. Cititorii apreciază stilul de scriere captivant al lui McNally, erudiția și perspectiva largă asupra evoluției muzicii. Cartea este considerată informativă și o resursă excelentă pentru înțelegerea legăturilor dintre muzică, rasă și libertate culturală.

Unii cititori consideră cartea lentă și plină de text, comparând-o mai degrabă cu un manual decât cu o narațiune. Criticile includ dezorganizarea, ultima treime părând grăbită și axată prea mult pe Bob Dylan. În plus, unii notează inexactități factuale și o lipsă de profunzime în abordarea muzicienilor afro-americani în comparație cu proeminența acordată filosofilor albi.

(pe baza a 38 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

On Highway 61: Music, Race, and the Evolution of Cultural Freedom

Conținutul cărții:

On Highway 61 explorează contextul istoric al disidenței sociale semnificative care a fost esențială pentru geneza culturală a anilor șaizeci. Cartea va căuta rădăcinile profunde ale evoluției culturale și muzicale americane din ultimii 150 de ani prin studierea a ceea ce cultura vest-europeană a învățat de la cultura afro-americană într-o progresie istorică care ajunge de la era menestrelilor la Bob Dylan.

Cartea începe cu primul mare critic social al Americii, Henry David Thoreau, și sursa sa fundamentală de filozofie socială: --- angajamentul său profund față de libertate, față de aboliționism și față de cultura afro-americană. Continuă cu Mark Twain, prin intermediul căruia putem observa ascensiunea menestrelismului, pe care l-a îmbrățișat, și capodopera sa satirică subversivă Huckleberry Finn. Deși familiare, cartea le plasează într-o referință istorică nou articulată, care aruncă o lumină nouă și dezvăluie o progresie care este mult mai mare decât suma părților sale individuale.

Pe măsură ce prima generație de negri americani de după Războiul Civil a ajuns la maturitate, aceasta a introdus în cultura națională un trio de forme muzicale - ragtime, blues și jazz - care, împreună cu derivatele lor, vor domina muzica populară până în prezent. Ragtime-ul a introdus sincopa și a devenit avangarda modernă a secolului al XX-lea cu dansurile populare. Blues-ul se va combina cu sincopa și improvizația și va crea jazzul. Maturizat de Louis Armstrong, acesta va atrage în curând un grup de tineri muzicieni albi, cunoscuți sub numele de Austin High Gang, care s-au îndrăgostit de muzica neagră și au fost inspirați să o cânte și ei. În acest proces, ei au dezvoltat un respect eliberator pentru diversitatea orașului și a țării lor, pe care nu o considerau exotică, ci mai degrabă artă. Nu a durat mult până când acești tineri rebeli albi au devenit maeștrii muzicii pop americane - big band Swing.

Pe măsură ce Bop a succedat Swing și Rhythm and Blues, fiecare a avut adepți albi, precum scriitorii Beat și primii tineri rock and rolleri. Chiar și genurile populare albe, precum muzica country a lui Jimmy Rodgers și a familiei Carter, au reflectat o influență semnificativă a negrilor. De fapt, separarea teoretică a muzicii americane în funcție de rasă nu este corectă. Această fuziune biracială a atins o apoteoză în opera timpurie a lui Bob Dylan, născut și crescut la capătul nordic al fluviului Mississippi și al autostrăzii 61, care a fost locul de naștere al unei mari părți din muzica neagră pe care avea să o studieze.

După cum se arată în carte, legătura care a început cu Thoreau și a continuat timp de peste 100 de ani a fost o evoluție culturală în care, la început indivizi, apoi părți mai mari ale societății, au absorbit cultura celor aflați la baza absolută a structurii puterii, sclavii și descendenții lor, și au realizat că ei înșiși nu erau liberi.