Singularitatea: Politică și poetică

Titlul original:

Singularity: Politics and Poetics

Conținutul cărții:

Un gânditor influent al conceptului de singularitate și al implicațiilor sale asupra politicii, teologiei, economiei, psihanalizei și literaturii

Pentru cititorii versați în teoria critică, literatura germană și comparată sau studiile media, o nouă carte a lui Samuel Weber este o lectură esențială. Singularitatea nu face excepție. Reunind două decenii de eseuri ale acestuia, cartea se concentrează pe implicațiile surprinzătoare ale singularului și pe relația sa istorică cu individul în politică, teologie, economie, psihanaliză și literatură. Deși singularitatea a fost mult timp un cuvânt-cheie în studiile literare și filosofie, niciodată nu a fost explorată ca în această carte, care distinge singularitatea ca o noțiune „aporotică” de individualitate, cu care rămâne strâns legată istoric.

A vorbi sau a scrie despre singular este problematic, susține Weber, deoarece odată ce se vorbește despre el, acesta nu mai este strict singular. Walter Benjamin a observat că singularitatea și repetiția se implică reciproc. Această abordare informează eseurile din Singularitate. Weber observă că ceea ce distinge singularul de individual este faptul că acesta nu poate fi perceput direct, ci mai degrabă experimentat prin sentimente care depind de cunoaștere, dar o și depășesc. Această interdependență între cunoaștere și afect se manifestă în politică, economie și teologie, precum și în poetică. Practica politică, precum și teoria acesteia au fost dominate de încercarea de a domestici singularitatea prin subordonarea acesteia noțiunii de individualitate. Weber sugerează că această tendință politică se sprijină pe ceea ce el numește „paradigma identității monoteologice”, derivând din ideea unui Dumnezeu Creator unic și exclusiv.

În ciuda tendințelor "seculare" asociate de obicei cu modernitatea occidentală, această paradigmă continuă și astăzi să informeze și să influențeze practicile politice și economice, prezentând adesea tendințe autodistructive. Prin contrast, Weber citește scrierile literare ale lui H lderlin, Nietzsche și Kafka ca practici exemplare care pun în joc singularitatea, nu ca ficțiune, ci ca fricțiune, expunând evidența convențiilor stabilite ca fiind răspunsuri la provocări și probleme pe care acestea preferă adesea să le ascundă sau să le ignore.