Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea „The Statues That Walked” oferă o explorare fascinantă, bazată pe cercetare, a Insulei Paștelui și a misterelor sale, în special în jurul statuilor moai. Cartea combină analiza științifică cu contextul istoric, contestând relatările anterioare privind colapsul ecologic și canibalismul în rândul insularilor și prezintă teorii alternative privind istoria insulei și ingeniozitatea locuitorilor săi.
Avantaje:Cartea se citește captivant și prezintă o mulțime de informații bine documentate într-un mod clar și accesibil. Cititorii au considerat-o fascinantă și plină de informații noi, în special despre sculptarea și mișcarea statuilor moai, precum și despre ecologia și colonizarea insulei. Mulți au apreciat abordarea rațională și științifică a autorilor, care contrastează cu relatările senzaționaliste.
Dezavantaje:Unele secțiuni, în special capitolul 8, au fost criticate pentru că erau confuze sau slab articulate. Natura tehnică a cărții ar putea părea aridă sau repetitivă pentru unii cititori. În plus, unii recenzenți au remarcat puncte slabe în anumite argumente și o tendință de a trece cu vederea sau de a caracteriza greșit teoriile sau contribuțiile cercetătorilor din trecut.
(pe baza a 75 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
The Statues That Walked: Unraveling the Mystery of Easter Island
Conținutul cărții:
Statuile monumentale din Insula Paștelui, atât de magistrale și atât de părăsite, care privesc în rândurile lor impunătoare peisajul arid al insulei, au fost sursa unui mare mister încă de când au fost descoperite de europeni în Duminica Paștelui 1722. Cum ar fi putut oamenii străvechi care au locuit pe acest mic petic de pământ, cel mai îndepărtat din vasta întindere a insulelor din Pacific, să construiască asemenea opere monumentale? Un număr atât de uimitor de statui masive nu se mai găsește nicăieri în Pacific. Cum ar fi putut insularii să mute atâția monoliți de mai multe tone de la cariera din interiorul insulei, unde au fost sculptate, la stâlpii lor de pe coastă? Și cel mai intrigant și mai supărător dintre toate, dacă insula s-a mândrit cândva cu o cultură suficient de dezvoltată și sofisticată pentru a produce astfel de edificii minunate, ce s-a întâmplat cu acea cultură? De ce insula pe care au întâlnit-o europenii era un pustiu slab populat?
Relatările predominante ale istoriei insulei spun o poveste de devastare auto-provocată: un caz flagrant de eco-suicid. Insula a fost dominată de o căpetenie puternică care a promulgat un cult al construcției de statui, exercitând o stăpânire nemiloasă asupra populației insulei și distrugând cu rapacitate mediul înconjurător, tăind o pădure luxuriantă de palmieri care acoperise cândva insula pentru a construi dispozitive de mutare a tot mai multor statui, care au devenit din ce în ce mai mari. Pe măsură ce populația creștea pentru a susține cultul statuilor, depășind cu mult capacitatea agricolă a insulei, a izbucnit un cerc vicios de războaie între grupurile adverse, iar cultura a suferit în cele din urmă un colaps dramatic.
În această relatare vie și fascinantă, Hunt și Lipo oferă o soluție definitivă la misterul a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat pe insulă. Ei arată că, departe de a fi niște distrugători iresponsabili ai mediului înconjurător, locuitorii Insulei Paștelui au fost niște administratori ai mediului remarcabil de inventivi, elaborând metode ingenioase pentru a spori capacitatea agricolă a insulei. Ei nu au devastat pădurea de palmieri, iar cultura nu a căzut în violență brutală. Poate cel mai surprinzător dintre toate, realizarea și mutarea statuilor lor uriașe nu a necesitat o populație umflată și nici nu a taxat resursele lor prețioase; construirea statuilor a fost de fapt parte integrantă a capacității lor de a atinge un echilibru delicat al durabilității. Se pare că locuitorii Insulei Paștelui ne oferă un record impresionant de gestionare magistrală a mediului, bogat în lecții pentru confruntarea cu provocările de mediu descurajatoare din zilele noastre.
