Ultimul om de Mary Wollstonecraft Shelley, Ficțiune, Clasici

Recenzii ale cititorilor

„Ultimul om” de Mary Shelley este un roman apocaliptic complex care explorează teme precum singurătatea, dragostea și condiția umană, urmărind povestea lui Lionel Verney într-o lume post-apocaliptică. În timp ce unii cititori îi apreciază profunzimea filosofică și rezonanța emoțională, alții îi critică stilul narativ verbos și sinuos, considerându-l plictisitor și lipsit de conținut captivant.

⬤ Proză bogată, poetică, care evocă imagini și emoții puternice.
⬤ Teme filosofice profunde care explorează conexiunea și izolarea umană.
⬤ Semnificație istorică ca exemplu timpuriu de ficțiune distopică.
⬤ Unii o consideră o lectură captivantă care surprinde esența disperării și a experienței umane.
⬤ Se adresează cititorilor interesați de literatura secolului al XIX-lea și de valorile romantice.

⬤ Limbaj verbal și cursiv care poate părea plictisitor și divagant.
⬤ Ritmul lent și lipsa unei dezvoltări semnificative a intrigii duc la dezangajare pentru unii cititori.
⬤ Cititorilor moderni le poate fi dificil să se conecteze datorită perspectivelor și stilului învechit.
⬤ Numeroasele personaje și evenimente descrise cu lux de amănunte pot copleși narațiunea.
⬤ Unele ediții au probleme de formatare și editare.

(pe baza a 166 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Last Man by Mary Wollstonecraft Shelley, Fiction, Classics

Conținutul cărții:

Am ajuns în cele din urmă la o peșteră largă, cu un acoperiș arcuit în formă de dom O deschizătură în mijloc lăsa să intre lumina cerului; dar aceasta era acoperită de mărăcini și pădure, care acționau ca un văl, întunecând ziua și dând o nuanță religioasă solemnă apartamentului. Acesta era spațios și aproape circular, cu un scaun ridicat din piatră, cam de mărimea unei canapele grecești, la un capăt.

Singurul semn că aici a existat viață era scheletul perfect, alb ca zăpada, al unei capre care, probabil, nu observase deschiderea în timp ce păștea pe dealul de deasupra și căzuse cu capul înainte. Probabil că trecuseră secole de la această catastrofă, iar ruina pe care o făcuse deasupra fusese reparată de vegetația care crescuse în timpul multor sute de veri. Restul mobilierului din peșteră era format din grămezi de frunze, fragmente de scoarță și o substanță albă și peliculară, asemănătoare cu partea interioară a glugii verzi care adăpostește boabele de porumb indian necopt.

Eram obosiți de luptele noastre pentru a ajunge în acest punct și ne-am așezat pe canapeaua stâncoasă, în timp ce sunetele clopoțeilor de oi și strigătele ciobanului ne ajungeau de sus. În cele din urmă, prietenul meu, care luase câteva dintre frunzele împrăștiate în jur, a exclamat: "Aceasta este peștera Sibilei; acestea sunt frunze de Sibylline".

La examinare, am constatat că toate frunzele, scoarța și alte substanțe erau trasate cu caractere scrise. Ceea ce ni s-a părut și mai uimitor a fost faptul că aceste scrieri erau exprimate în diferite limbi: unele necunoscute tovarășului meu, caldeea antică și hieroglifele egiptene, vechi precum piramidele.

Și mai ciudat, unele erau în dialecte moderne, engleză și italiană. La lumina slabă nu puteam desluși mare lucru, dar păreau să conțină profeții, relații detaliate ale unor evenimente petrecute de curând; nume, acum bine cunoscute, dar de dată modernă; și adesea exclamații de exaltare sau de necaz, de victorie sau înfrângere, erau trasate pe paginile lor subțiri și rare....