Ultimul om de Mary Wollstonecraft Shelley, Ficțiune, Clasici

Recenzii ale cititorilor

„Ultimul om” de Mary Shelley stârnește reacții diverse din partea cititorilor, care adesea îi admiră proza poetică și temele filosofice profunde, dar critică narațiunea lungă și uneori plictisitoare. Romanul, considerat o operă distopică timpurie, explorează teme precum singurătatea, compania și condiția umană în fața unei apocalipse iminente, evocând reflecții asupra societății și a esenței umanității. În timp ce unii o consideră captivantă și transformatoare, alții se luptă cu verbozitatea și ritmul său, ceea ce duce la o receptare generală mixtă.

⬤ Limbaj bogat, poetic și profunzime filosofică.
⬤ Explorarea captivantă a unor teme profunde precum singurătatea, compania și condiția umană.
⬤ O abordare unică a genului distopic și a conceptului de apocalipsă.
⬤ Unii cititori o consideră emoțional evocativă și transformatoare.
⬤ Semnificație istorică, deoarece a influențat lucrări ulterioare de science fiction și teme apocaliptice.

⬤ Narațiunea lungă și verboasă care poate fi plictisitoare.
⬤ Lipsa dezvoltării unei povești captivante și a implicării personajelor pentru unii cititori.
⬤ Limbaj și stil victorian dificil, care poate îndepărta publicul modern.
⬤ Criticii remarcă un eșec al viziunii futuriste și o încredere excesivă în sentimentalism.
⬤ Unele ediții s-au dovedit a fi slab editate sau cu un preț necorespunzător.

(pe baza a 166 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Last Man by Mary Wollstonecraft Shelley, Fiction, Classics

Conținutul cărții:

Am ajuns în cele din urmă la o peșteră largă, cu un acoperiș arcuit în formă de cupolă O deschizătură în mijloc lăsa să intre lumina cerului; dar aceasta era acoperită de mărăcini și pădure, care acționau ca un văl, întunecând ziua și dând o nuanță religioasă solemnă apartamentului. Acesta era spațios și aproape circular, cu un scaun ridicat din piatră, cam de mărimea unei canapele grecești, la un capăt.

Singurul semn că aici a existat viață era scheletul perfect, alb ca zăpada, al unei capre care, probabil, nu observase deschiderea în timp ce păștea pe dealul de deasupra și căzuse cu capul înainte. Probabil că trecuseră secole de la această catastrofă, iar ruina pe care o făcuse deasupra fusese reparată de vegetația care crescuse în timpul multor sute de veri. Restul mobilierului din peșteră era format din grămezi de frunze, fragmente de scoarță și o substanță albă și peliculară, asemănătoare cu partea interioară a glugii verzi care adăpostește boabele de porumb indian necopt.

Eram obosiți de luptele noastre pentru a ajunge în acest punct și ne-am așezat pe canapeaua stâncoasă, în timp ce sunetele clopoțeilor de oi și strigătele ciobanului ne ajungeau de sus. În cele din urmă, prietenul meu, care luase câteva dintre frunzele împrăștiate în jur, a exclamat: "Aceasta este peștera Sibilei; acestea sunt frunze de Sibylline".

La examinare, am constatat că toate frunzele, scoarța și alte substanțe erau trasate cu caractere scrise. Ceea ce ni s-a părut și mai uimitor a fost faptul că aceste scrieri erau exprimate în diferite limbi: unele necunoscute tovarășului meu, caldeea antică și hieroglifele egiptene, vechi precum piramidele.

Și mai ciudat, unele erau în dialecte moderne, engleză și italiană. La lumina slabă nu puteam desluși mare lucru, dar păreau să conțină profeții, relații detaliate ale unor evenimente petrecute de curând; nume, acum bine cunoscute, dar de dată modernă; și adesea exclamații de exaltare sau de necaz, de victorie sau înfrângere, erau trasate pe paginile lor subțiri și rare....