Ad69: Împărați, armate și anarhie

Recenzii ale cititorilor

Cartea „AD69: Împărați, armată și anarhie” oferă o descriere a anului haotic din istoria romană, caracterizat prin ascensiunea și decăderea a patru împărați. Cartea este bine documentată și oferă o perspectivă asupra rolului critic al armatei în puterea politică în această perioadă. Cu toate acestea, cititorii au criticat-o pentru scurtimea sa, lipsa fluxului narativ și digresiunile excesive care deturnează din povestea principală.

⬤ Bine scrisă și ușor de urmărit.
⬤ Descrieri detaliate ale împăraților și ale eșecurilor lor.
⬤ O bună explorare a organizării și tacticii armatei în timpul războiului civil.
⬤ Anexe valoroase și materiale suplimentare, inclusiv hărți și liste ale legiunilor.
⬤ Oferă perspective noi și evaluări critice ale surselor.

⬤ Narațiunea este foarte scurtă, cu multe pagini dedicate anexelor mai degrabă decât poveștii principale.
⬤ Lipsă de flux și coerență în narațiune, sărind adesea de la un subiect la altul.
⬤ Exces de note de subsol și referințe încrucișate care perturbă experiența lecturii.
⬤ Digresiunile și opiniile personale ale autorului sunt uneori irelevante sau prea ample.
⬤ Unii cititori au considerat că materialul a fost livrat prost, deși era interesant.

(pe baza a 16 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Ad69: Emperors, Armies and Anarchy

Conținutul cărții:

Odată cu moartea lui Nero de mâna sa șubredă, dinastia Iulio-Claudiană, prost aranjată și rău-înțeleasă, a ajuns la un sfârșit rușinos, iar Roma era gata să fie luată. Era 9 iunie 68 d.Hr.

Anul următor, cunoscut sub numele de Anul celor patru împărați, a fost probabil unul dintre cele mai rele pentru Roma. Moartea lui Nero a ridicat o problemă critică pentru Imperiu. Cum ar putea un om nou să ocupe tronul vacant din Roma și să stabilească o nouă dinastie? Această situație nu mai apăruse până atunci, deoarece în toate succesiunile anterioare noul împărat avea o oarecare legătură de rudenie cu predecesorul său, însă psihoticul și paranoicul Nero eliminase orice rudă eligibilă.

Și cum ar putea un nou împărat să își asigure poziția legală și autoritatea față de Senat și față de armată, precum și față de cei care aveau un interes direct în sistem, Garda Pretoriană? Rezultatul a fost că generalii ambițioși și lipsiți de scrupule ai imperiului au căzut într-o luptă sângeroasă pentru putere pentru a decide cine avea dreptul să poarte purpura imperială.

Tacitus, în stilul său acid, remarcă faptul că "unul dintre secretele guvernării a fost dezvăluit: un împărat putea fi creat în afara Romei". Aceasta deoarece autoritatea imperială se baza în cele din urmă pe controlul armatei.

Astfel, pentru a-și păstra puterea, un jucător în jocul tronurilor trebuia să obțină un control de nezdruncinat asupra legiunilor, care erau împrăștiate de-a lungul marginilor imperiului. Desigur, acest lucru însemna la rândul său că soldații înșiși își puteau impune propria alegere. Într-adevăr, chiar dacă un împărat obținea recunoașterea Romei, aceasta nu conta în fața opoziției armatelor din provinciile de frontieră.

A fost nevoie de un an tumultuos de război civil și de moartea a trei candidați imperiali înainte ca un al patrulea candidat să ajungă pe primul loc, să rămână acolo și să întemeieze o nouă dinastie. Nic Fields povestește răsturnările de situație și evenimentele militare din această perioadă scurtă, dar sângeroasă a istoriei romane. Nic Fields, este un fost pușcaș marin regal devenit erudit clasic și acum istoric militar cu normă întreagă.

Printre numeroasele sale lucrări anterioare se numără Roman Conquests: North Africa (2010) și The Spartan Way (2012), ambele publicate de Pen & Sword.