Avangarda retrogradării

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 2 voturi.

Titlul original:

Vanguard of Retrogression

Conținutul cărții:

Ajuns în faza sa foarte târzie, capitalismul și-a devorat propria moștenire, transformând ceea ce a mai rămas din moștenirea sa socială și culturală emancipatoare anterioară, ca și cum ar fi împiedicat în mod conștient înlocuirea sa de către o organizare superioară a societății. Acesta a gentrificat cultura la fel cum a gentrificat peisajul urban. Într-un astfel de context, era inevitabil ca unii profesori tineri și strălucitori, artiști ai sferei culturale care au fost cumpărați prin efectul de levier, să ajungă să elaboreze contrapartea intelectuală "radicală" a scobiturii economiei și a forței de muncă pe care Thatcher, Reagan, Clinton și Blair (ca să nu mai vorbim de Fondul Monetar Internațional) au pus-o în aplicare, fără fraze. Deși slăbiți de afacerile Heidegger, DeMan și Sokal și de un anumit interes reînnoit pentru o luptă reală împotriva capitalismului, "postmoderniștii", progeniturile lui Foucault și Derrida, sunt încă cu noi. Aceste teorii la modă au străbătut pentru prima dată lumea, începând cu începutul anilor 1970, ca parte a unui război general împotriva socialului la toate nivelurile, care a fost răspunsul capitalist la revolta din 1968 și la consecințele acesteia. Iar în spatele atacurilor prea ușoare la adresa "narațiunilor magistrale" și a "subiectului", acești ideologi, teoreticienii "diferenței", urmăreau adevăratul joc al "subiectului" unitar al clasei muncitoare, care speriase serios capitalul din 1968 până în 1973.

Pulverizarea a tot ceea ce ar putea fi interpretat ca un "universal" ("clasa cu lanțuri radicale", după cum spunea Marx); destrămarea marilor "cetăți muncitorești" din Detroit, Manchester, Billancourt și Torino; inversarea uluitoare în tot Occidentul, după 1968, a tendințelor postbelice anterioare către o mai mare egalitate a veniturilor; "politica identitară" a diferitelor grupuri care afirmă că nu au nimic în comun cu nimeni altcineva - toate acestea creează climatul pentru deruta postmodernă a unui astfel de "fundaționalism" aparent. Eseurile din această carte au fost scrise "împotriva curentului" unei mari părți a ideologiei din ultimii 50 de ani, care ar putea fi rezumată prin termenul de "radicalism al clasei de mijloc". Deși un astfel de radicalism al clasei de mijloc ar fi putut părea, pe parcursul secolului al XX-lea, să se suprapună cu proiectul marxist al comunismului, în cele din urmă acestea sunt la fel de opuse ca Stirner și Bakunin pe de o parte și Marx și Luxemburg pe de altă parte.

Le-am putea contrapune succint după cum urmează: radicalismul clasei de mijloc concepe libertatea ca "transgresiune", ca încălcarea legilor, ca "refuzul tuturor constrângerilor", după cum spunea Internaționala Situaționistă (în ciuda celorlalte merite ale sale) în urmă cu 30 de ani, în timp ce proiectul marxist al comunismului concepe libertatea ca soluția practică a unei probleme, care a evoluat teoretic de la neoplatonismul renascentist la Kant, Hegel și Feuerbach, trecând prin Spinoza și Leibniz, ca transformare a legilor, până la și inclusiv legile fizice ale universului, capacitatea "prometeică" unică a omului. Pentru viziunea radicală a clasei de mijloc, "negarea negării", problemele sunt "ierarhia", "autoritatea", "dominația" și "puterea"; pentru viziunea comunistă marxistă, problemele sunt proiectul de abolire a valorii, producția de mărfuri, munca salariată și proletariatul (acesta din urmă fiind forma marfă a forței de muncă în cadrul capitalismului). Pornind de la acestea din urmă, problematica "negării negării" este complet reformată, reformată și înlocuită, iar stratul său greu de ideologie burgheză - libertatea concepută fără transformarea necesității - este eliminat.

Aceste eseuri critică postmodernismul ca cel mai recent episod al radicalismului clasei de mijloc și explorează alternativele, și anume o viziune unificată asupra istoriei și naturii, bazându-se în parte pe o recuperare a surselor neoplatonice ale lui Hegel și Marx, pe care postmodernismul, cu rădăcini în Nietzsche și Heidegger, le-a "eliminat" timp de trei decenii.