Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea „US Navy Dreadnoughts 1914-45” de Ryan Noppen oferă o prezentare cuprinzătoare a primelor clase de dreadnought ale Marinei SUA, detaliind designul lor, istoria operațională și modificările pe parcursul serviciului, în special în ambele războaie mondiale. Cartea este lăudată pentru ușurința în lectură și ilustrațiile excelente. Cu toate acestea, unii cititori au menționat dezamăgirea cu privire la lungimea și dimensiunea sa scurtă, sugerând că se simte mai mult ca o broșură decât ca o carte de lungime întreagă.
Avantaje:Istorie bine scrisă și concisă, fotografii excelente și plăci color, informații valoroase despre istoriile operaționale, bună atât pentru istorici, cât și pentru modelatori, detalii tehnice pătrunzătoare și o adăugare recomandată la literatura navală.
Dezavantaje:Dimensiune mică pentru preț, se poate simți mai mult ca o broșură decât o carte completă, unii cititori au dorit date tehnice mai detaliate și o listă de nave, iar câțiva au remarcat probleme cu legarea.
(pe baza a 32 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
US Navy Dreadnoughts 1914-45
Conținutul cărții:
Când Statele Unite au intrat în război cu Spania în aprilie 1898, puțini observatori europeni credeau că marina americană, mică și relativ lipsită de experiență, ar putea obține o victorie navală decisivă asupra unei puteri coloniale europene consacrate. Cu toate acestea, în mai puțin de cinci luni, două escadrile navale spaniole zăceau pe fundul mărilor, iar Imperiul spaniol, cândva măreț, a cedat ultimele sale colonii din Asia și Lumea Nouă americanilor înverșunați.
Amiralul George Dewey, învingător în bătălia din Golful Manila, a devenit peste noapte un semizeu în ochii presei și ai publicului american, iar entuziasmul noilor cuceriri de peste mări a insuflat o nouă viață doctrinei expansioniste tradiționale americane a Destinului Manifest. Orgoliul naval american care s-a dezvoltat în urma Războiului hispano-american se baza, în realitate, pe doar o mână de nave de luptă moderne dintr-o marină care, cu doar zece ani înainte, era o forță de apărare de coastă învechită. Nimeni nu a înțeles acest lucru mai bine decât Theodore Roosevelt.
Un expansionist care a luptat cu distincție în timpul războiului cu Spania și un susținător al teoriilor privind puterea maritimă ale căpitanului Alfred Thayer Mahan, Roosevelt știa că actuala marină americană nu era suficient de puternică pentru a apăra țărmurile americane împotriva marilor armate ale Europei, darămite împotriva celor ale unui nou imperiu. Puterile europene încă se sustrăgeau Doctrinei Monroe, după cum reiese din blocada britanico-germano-italiană a Venezuelei din 1902-2003 și din războiul olandez FI Venezuela din 1908, iar Statele Unite erau din ce în ce mai amenințate în Filipine, Samoa și Insulele Caroline și Marshall de ambițiile imperiale ale Germaniei și Japoniei.
Pentru a remedia lipsa de pregătire navală pentru apariția bruscă a Americii ca putere mondială, Roosevelt și Statele Unite au demarat un program rapid de construcție navală. Pentru a sublinia abilitățile navale în creștere ale Americii și pentru a-și demonstra abordarea "vorbește încet și poartă un baston mare" în politica externă, Roosevelt a trimis Marea Flotă Albă, o escadrilă compusă din șaisprezece nave de luptă (toate puse în funcțiune după 1898), să facă înconjurul lumii, o mare performanță tehnică și logistică pentru acea vreme. Oricât de impresionant ar fi fost spectacolul oferit de Marea Flotă Albă, toate navele care o compuneau deveneau rapid depășite de cuirasatele de tip dreadnought intrate în serviciu în Marea Britanie și Germania.
Cu toate acestea, Statele Unite nu au fost prinse cu garda jos, deoarece, în timp ce Marea Flotă Albă își încheia croaziera mondială, USS South Carolina, primul dreadnought american al cărui design era anterior celui al HMS Dreadnought, era deja echipat. La începutul Primului Război Mondial, Statele Unite dețineau a treia cea mai mare flotă din lume și aveau zece dreadnoughts în serviciu și încă patru în construcție.
