Opus Dei: O arheologie a datoriei

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Opus Dei” de Giorgio Agamben explorează evoluția conceptului de datorie de la originile sale în Biserica primară până la etica modernă, concentrându-se în cele din urmă pe relația circulară dintre ființa și acțiunea unui preot. Agamben critică însușirea datoriei de către Kant, prezentând o analiză complexă și filosofică care poate fi o provocare pentru cititorii care nu au cunoștințe despre opera sa.

Cartea este recunoscută pentru intuițiile sale filosofice profunde și explorarea aprofundată a contextului istoric al eticii, în special pentru modul în care Biserica a influențat ideile moderne despre datorie. Este descrisă ca o carte semnificativă și provocatoare, care extinde efectiv ideile anterioare ale lui Agamben cu un cadru intelectual bogat.

Structura complexă și uneori derutantă a cărții, împreună cu conținutul său filosofic intens, ar putea face dificilă lectura pentru cititorii care nu cunosc în prealabil celelalte lucrări ale lui Agamben. Unii ar putea găsi copleșitoare referințele încrucișate și profunzimea analizei.

(pe baza a 3 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Opus Dei: An Archaeology of Duty

Conținutul cărții:

În această continuare a romanelor Împărăția și gloria și Cea mai mare sărăcie, Agamben investighează rădăcinile conceptului nostru moral de datorie în teoria și practica liturgiei creștine. Pornind de la Noul Testament și ajungând până la scolastica târzie și la enciclicele papale moderne, Agamben urmărește încercările Bisericii de a repeta sacrificiul irepetabil al lui Hristos.

Crucială aici este figura paradoxală a preotului, care devine din ce în ce mai mult un instrument pur al puterii lui Dumnezeu, astfel încât motivele și caracterul său propriu sunt complet indiferente atâta timp cât își îndeplinește îndatoririle preoțești. În modernitate, susține Agamben, preotul creștin a devenit un subiect etic model. Vedem acest lucru mai ales în etica kantiană.

Punând în contrast ontologia creștină și modernă a datoriei cu ontologia clasică a ființei, Agamben susține că filosofia occidentală s-a desfășurat în tensiunea dintre cele două. Acest ultim episod al studiului structurilor politice occidentale început în Homo Sacer este o contribuție la studiul liturgiei, o extensie a genealogiei moralei lui Nietzsche și o reelaborare a istoriei Ființei lui Heidegger.