Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea „The Limits of Autobiography” de Leigh Gilmore este lăudată pentru originalitatea și profunzimea sa, oferind interpretări inovatoare a șase autobiografii fictive. Cartea combină diverse cadre teoretice fără a fi excesiv de complexă, ceea ce o face potrivită atât pentru cercetători, cât și pentru cititorii ocazionali. Perspectivele autorului asupra traumei și creativității sunt deosebit de remarcabile, deoarece ar putea influența abordările din domeniile juridic și al asistenței medicale.
Avantaje:Originalitate revoluționară, abordări teoretice diverse, accesibil unui public larg, perspicacitate cu privire la traumă și creativitate, potențial transformator pentru înțelegerea victimelor traumei, potrivit pentru cursuri academice.
Dezavantaje:Nu au fost identificate dezavantaje semnificative în recenzii.
(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
The Limits of Autobiography: Community Organization and Social Change in Rural Haiti
Conținutul cărții:
Memoriile în care trauma joacă un rol major - sau cel mai important - sfidează limitele autobiografiei. Leigh Gilmore prezintă o serie de cazuri-limită - texte care combină elemente de autobiografie, ficțiune, biografie, istorie și teorie în timp ce reprezintă trauma și sinele - și demonstrează cum și de ce autorii lor se abat de la constrângerile formale ale autobiografiei atunci când reprezentarea traumei coincide cu reprezentarea de sine.
Gilmore susține că solicitările contradictorii atât asupra sinelui, cât și asupra narațiunii pot determina experimentarea formală a acestor scriitori și pot conduce la texte care nu sunt, strict vorbind, autobiografie, dar care sunt totuși profund angajate în preocupările centrale ale acesteia. Prin lecturi inteligente și convingătoare ale textelor scrise de Michel Foucault, Louis Althusser, Dorothy Allison, Mikal Gilmore, Jamaica Kincaid și Jeanette Winterson, Gilmore explorează modul în care fiecare dintre aceștia pune întrebările "Cum am trăit? Cum voi trăi? în raport cu formele sociale și psihice în care apare trauma.
Provocând limitele autobiografiei, precum și ale traumei, aceste povești nu sunt spuse în moduri convenționale: scriitoarele mărturisesc cum reprezentarea de sine și reprezentarea traumei depășesc simplele cauze și efecte, își depășesc durata în timp și se conectează la alte forme de durere istorică, familială și personală. Prin trecerea de la o formă testimonială deschisă la una care se bazează pe cunoștințe juridice și literare, astfel de texte produc un mijloc alternativ de confruntare cu rudenia, violența și auto-reprezentarea.
