Lupta imperială pentru Nil: Istoria conflictului dintre britanici și francezi pentru controlul fluviului Nil: The History of the Conflict Between the British and French for Control of the Nile River

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 2 voturi.

Titlul original:

The Imperial Scramble for the Nile: The History of the Conflict Between the British and French for Control of the Nile River

Conținutul cărții:

*Include imagini.

*Include o bibliografie pentru lecturi suplimentare.

"Mâine, înainte de ora asta, voi fi obținut un peerage, sau Westminster Abbey". - Amiralul Horatio Nelson înainte de Bătălia de pe Nil.

În 1798, o primă analiză a forțelor navale ale Franței l-a determinat pe Napoleon să concluzioneze că marina sa nu putea spera să învingă puterea Marinei Regale, care fusese puterea navală dominantă timp de secole, așa că a fost nevoit să caute în altă parte. După luni întregi de planificare, Napoleon a pus la punct un plan de atac și cucerire a Egiptului, împiedicându-i pe britanici să aibă acces ușor la coloniile lor din India, cu scopul final de a face legătura cu sultanul Tipoo chiar în India și de a-i învinge pe britanici pe câmpul de luptă de acolo. În iunie, Napoleon s-a îmbarcat cu amiralul Brueys și 30 000 de soldați, îndreptându-se spre Egipt. Parte teoretică a Imperiului Otoman, Egiptul era de facto un regim independent slab condus de mamelucii separatiști. Pentru Franța, Egiptul oferea o rută terestră către India și o șansă de a învinge Marea Britanie în propriul ei joc prin strangulare economică.

Napoleon nu avea de unde să știe, dar campania sa a fost începutul a 150 de ani de imperialism de-a lungul fluviului Nil, în timp ce europenii încercau să exploreze, să controleze și să colonizeze fluviul Nil. Acest lucru îi va aduce în tot felul de conflicte, nu doar cu băștinașii indigeni care locuiau acolo, ci și între ei, fiecare imperiu încercând să obțină un avantaj față de concurență.

Campania egipteană a lui Napoleon a eșuat în toate obiectivele sale, în afară de dobândirea de cunoștințe. Departe de a frustra ambițiile britanice în Orient, britanicii au triumfat în războiul minor declanșat de Napoleon, iar britanicii au fost cei care au dominat Egiptul pentru următorii 150 de ani.

Chiar și după ce britanicii au preluat controlul asupra Egiptului, cunoștințele despre Nil au rămas rare, cel mai important fiind izvorul râului, iar aventurierii de diferite naționalități au explorat întregul continent. Și alte țări au căutat să pună piciorul pe continent, în așa măsură încât, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Otto von Bismarck, cancelarul german, a reunit plenipotențiarii tuturor marilor puteri europene pentru a aborda colonizarea Africii astfel încât să se evite provocarea unui război. Acest eveniment, cunoscut sub numele de Conferința de la Berlin din 1884-1885, a galvanizat un fenomen care a ajuns să fie cunoscut sub numele de "lupta pentru Africa". Conferința a stabilit două reguli fundamentale pentru cucerirea Africii de către europeni. Prima dintre acestea a fost că nicio recunoaștere a anexării nu va fi acordată fără dovada unei ocupații practice, iar a doua a fost că o ocupație practică va fi considerată ilegală fără un apel formal pentru protecție făcut în numele unui teritoriu de către liderul său, un apel care trebuie să fie consemnat pe hârtie sub forma unui tratat juridic.

A început astfel o cursă, condusă în principal de interese comerciale europene sub forma unor societăți cu răspundere limitată, pentru a pătrunde în interiorul Africii și a-i curta liderii cu arme, bibelouri și alcool, iar după ce au obținut astfel marca sau sigiliul lor pe tratate false, au început să stabilească granițele viitoarelor colonii europene africane. Ușurința cu care s-a reușit acest lucru s-a datorat faptului că, în acel moment, conducerea tradițională africană era dezbinată, iar poporul abia își revenise după secole de contuzii provocate de comerțul cu sclavi. Prin urmare, uzurparea autorității, intimidarea unei societăți deja distruse și punerea unui lider împotriva celuilalt a fost o sarcină diplomatică atât de simplă, încât problema a fost rezolvată, în cea mai mare parte, în mai puțin de un deceniu.

Cu toate acestea, chiar și în acest stadiu, țările continuau să se lupte între ele pentru poziția în Africa, încercând să acapareze și să consolideze mai multe terenuri. Astfel, lupta a continuat într-un ritm febril până la izbucnirea Primului Război Mondial. Această carte descrie competiția dintre cele două țări pentru controlul unor părți strategice ale continentului.