Simon Magus: Viața samariteanului care s-a convertit la creștinism și l-a înfruntat pe apostolul Petru în secolul I

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 2 voturi.

Titlul original:

Simon Magus: The Life of the Samaritan Who Converted to Christianity and Confronted Peter the Apostle in the 1st Century

Conținutul cărții:

*Include imagini.

*Include pasaje biblice și relatări antice.

*Include o bibliografie pentru lecturi suplimentare.

"Simon, magicianul samaritean, a fost primul slujitor al practicilor malefice ale demonului care a apărut. Care, după ce s-a repezit la culmea vrăjitoriei, i-a convins la început pe mulți, prin minunile pe care le făcea, să frecventeze școala lui și să îl numească o anumită Putere divină". - Theodoretus, H reticarum Fabularum Compendium.

El apare o singură dată în Noul Testament, menționat doar în treacăt în Faptele Apostolilor.

Doar câteva versete în canon, dar pentru Biserica primitivă, există un întreg corpus despre Simon Magul, cel mai formidabil antagonist al acesteia, un dușman de proporții atât de colosale încât merita să fie numit "părintele tuturor ereziilor". Singura sa mențiune în Biblie apare la începutul celui de-al doilea volum al Evanghelistului Luca, unde a avut o confruntare minoră cu Sfântul Petru, care a avut totuși un final fericit. Simon se dezice și îi cere lui Petru să se roage pentru el. Nimic altceva despre făcătorul de minuni din Samaria care își spunea "O mare putere" nu a putut pătrunde în scripturile autorizate. Dar, spre deosebire de multe alte personaje care, odată canonul închis, au dispărut pentru totdeauna, pentru a nu mai fi menționate niciodată de sursele antice - Pilat fiind exemplul arhetipal -, Simon Magul a supraviețuit în tratatele împotriva ereziilor și în legenda populară pentru a deveni cel mai mare apostat din toate timpurile, răul personificat, un vrăjitor responsabil de cea mai mare corupție din Biserică, un fel de demon cu puteri atât de spectaculoase încât, potrivit apocrifului Patimile Sfântului Petru și ale Sfântului Pavel, a fost nevoie de rugăciunea comună a celor doi piloni ai creștinismului pentru a-l învinge, deoarece Simon era înconjurat de demoni. A fost, fără îndoială, cel mai spectaculos exorcism din toate timpurile.

Acesta nu a fost, totuși, sfârșitul lui Simon Magus. După primele trei-patru secole de creștinism, când mulți teologi ai antichității au dedicat pagini pentru a dezaproba și a respinge doctrinele sale - pe care adesea nici nu le menționează -, figura și legenda sa au continuat să crească. În Evul Mediu, încă circulau povești despre viața sa, ca însoțitor al profetului Mahomed.

Cu un puternic druid irlandez pe nume Mug Ruith, care a fost responsabil pentru un blestem căzut asupra irlandezilor, ca să nu mai vorbim de imaginile despre cum ar fi suferit pentru eternitate în iad, îngropat cu capul în jos și cu picioarele în aer. Deși confruntarea finală de la Roma dintre apostolii Petru și Pavel împotriva lui Simon Magul, care a zburat deasupra orașului etern ajutat de demoni, nu este relatată în Biblie, bătălia a fost reprezentată în nenumărate opere de artă. Acesta este un semn că episodul era bine cunoscut și practic se bucura de un statut canonic. Numeroase ilustrații în manuscrise vechi, picturi și reliefuri pot fi văzute în Lumea Veche, iar o biserică, cu o pată pe podea, pretinde a fi locul exact unde acest magician puternic a căzut și și-a găsit sfârșitul.

Dacă există ceva demn de remarcat în sursele antice despre Simon Magus, este virulența pe care Părinții Bisericii o manifestă - la limita fricii - atunci când se referă la el. Doctrina lui Simon nu supraviețuiește, nici tratatele adepților săi, dacă au existat vreodată.

Puținul pe care îl știm despre el se datorează lui Origen, Irineu, Eusebiu și altor Părinți ai Bisericii care îi citează învățăturile, fie și numai pentru a le ridiculiza, pentru a intimida despre crime nemenționate și pentru a-l acuza de tot felul de perversiuni morale. Această unanimitate în a-l zugrăvi pe Simon Magus în cele mai întunecate culori este tocmai ceea ce ne face să ne întrebăm ce anume vedeau și atacau ereziologii creștini.

Ce era de cealaltă parte, partea pe care nu o mai putem auzi.

Ce răspundeau adepții săi la epitete și, mai ales, ne duce cu gândul la ce figură formidabilă ar fi putut provoca o asemenea repulsie vechilor teologi. Poate că Simon cel istoric ne-ar oferi o altă versiune.