Republica Bizantină: Oameni și putere în Noua Romă

Recenzii ale cititorilor

Cartea oferă o perspectivă savantă și revigorantă asupra Imperiului Bizantin, contestând viziunile tradiționale asupra structurii sale politice și a puterii absolute a împăratului. Kaldellis susține că a existat un nivel de republicanism în sistemul politic bizantin și că împărații depindeau de bunăvoința poporului, contrar credinței că aceștia erau conducători numiți divin. Deși cartea este plină de perspective profunde și este recomandată celor interesați de istoria bizantină, ea se remarcă prin stilul său academic, care poate fi o provocare pentru cititorii ocazionali.

⬤ Oferă o perspectivă savantă și proaspătă asupra politicii bizantine.
⬤ Contestă viziunile tradiționale asupra puterii împăratului.
⬤ Teză captivantă care include exemple de influență populară asupra conducătorilor.
⬤ Provoacă reflecții și dezvăluie continuitatea romană a Imperiului Bizantin.
⬤ Autor cunoscător care prezintă o înțelegere solidă a politicii bizantine.

⬤ Stilul academic de scriere poate fi dificil pentru cititorii ocazionali sau istoricii de fotoliu.
⬤ Capitolele inițiale sunt deosebit de dificil de citit.
⬤ Unii cititori au considerat că titlul induce în eroare prin reținerea cuvântului „bizantin”, care, în opinia lor, nu surprinde pe deplin identitatea imperiului.

(pe baza a 9 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Byzantine Republic: People and Power in New Rome

Conținutul cărții:

Deși Bizanțul este cunoscut în istorie ca Imperiul Roman de Răsărit, cercetătorii au susținut mult timp că această teocrație greco-creștină semăna foarte puțin cu Roma.

Aici, într-un model revoluționar al politicii și societății bizantine, Anthony Kaldellis reconectează Bizanțul la rădăcinile sale romane, susținând că, din secolul al V-lea până în secolul al XII-lea d.Hr., Imperiul Roman de Răsărit a fost, în esență, o republică, puterea fiind exercitată în numele poporului și, uneori, și de către acesta. Republica bizantină redă istoriei un Bizanț mai puțin autocratic și mai populist, ai cărui cetățeni vorbitori de greacă se considerau la fel de romani ca și "strămoșii" lor vorbitori de latină.

Kaldellis arată că ideea Bizanțului ca o teocrație imperială rigidă este o construcție înșelătoare a istoricilor occidentali de la Iluminism încoace. Având în vedere că proclamațiile de la curte erau adesea îmbrăcate în retorică creștină, noțiunea de regalitate divină a apărut ca o modalitate de a deghiza vulnerabilitatea inerentă a fiecărui regim. Legitimitatea împăraților nu se baza pe un drept absolut la tron, ci pe popularitatea împăraților individuali, a căror influență asupra puterii era fragilă, în ciuda stabilității instituției imperiale în sine.

Kaldellis examinează conceptul bizantin ignorat de poliție, precum și relația complexă a împăraților cu legea și modalitățile prin care aceștia își consolidau acceptarea populară și evitau provocările. Revoltele care zguduiau periodic imperiul nu erau aberații, arată el, ci o parte esențială a funcționării monarhiei republicane.