Scott Joplin: Viața și moștenirea regelui ragtime-ului

Recenzii ale cititorilor

Recenziile pentru carte evidențiază o diviziune în opinii. Unii cititori apreciază formatul rapid și accesibil pentru a-și reîmprospăta cunoștințele de istorie, în timp ce alții critică calitatea editorială și profunzimea biografiei, descriind-o ca fiind prea simplistă și prost scrisă. Există, de asemenea, o dorință pentru mai mult conținut vizual legat de subiect.

⬤ Mod accesibil și rapid de a învăța despre istorie
⬤ perspective interesante despre Scott Joplin
⬤ serviciu de livrare rapidă
⬤ evidențiază luptele și realizările compozitorului.

⬤ Standarde editoriale slabe
⬤ scris ca un proiect de liceu
⬤ greșeli gramaticale și de ortografie
⬤ informații minime
⬤ lipsă de profunzime
⬤ ar putea beneficia de mai mult conținut vizual.

(pe baza a 5 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Scott Joplin: The Life and Legacy of the King of Ragtime

Conținutul cărții:

*Include imagini.

*Include o bibliografie pentru lecturi suplimentare.

"Ceea ce se numește cu scârbă ragtime este o invenție care a venit să rămână. Acest lucru este recunoscut acum de toate clasele de muzicieni." - Scott Joplin.

În ciuda unei lipse generale de nume afro-americane care au devenit proeminente din punct de vedere muzical în anii Reconstrucției, talentul negrilor a existat în bună măsură atât pentru genurile populare, cât și pentru cele clasice, iar printre cei mai notabili muzicieni sărbătoriți în zilele noastre se numără compozitorul Scott Joplin, care la vremea sa și-a câștigat supranumele de "regele ragtime-ului". Utilizarea ragtime-ului de către Joplin ca gen pianistic era la fel de naturală pentru dansurile afro-americane precum valsul pentru europeni. Noul limbaj muzical de origine africană a devenit atât de popular, încât ragtime-urile la pian erau programate în programele clasice oficiale. Folosit inițial ca verb, în sensul de a "rag" un ritm, genul a fost denumit inițial stilul "jig-piano". Ragtime se caracterizează prin ritmuri neregulate, un prim timp puternic accentuat, cu mâna stângă făcând salturi rapide pentru a include armonia. Piesele din acest gen sunt la fel de distinctive din punct de vedere vizual ca și sonor. Popular printre pianiștii honky-tonk care lucrau de-a lungul râurilor Mississippi și Missouri, ragtime-ul a devenit "stilul predominant al muzicii populare americane" până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pași de dans precum cakewalk, inspirați de spectacolele de menestrel care prezentau moduri de interpretare a banjo-ului de către negri, aveau puține șanse să fie încorporați în dansul alb pentru mulți ani de acum înainte, dar muzicienii albi au încorporat sunetul în repertoriile lor zilnice ca un stil plăcut de melodie și ritm.

Zilele spectacolelor de menestrel, în care artiștii albi se costumau în negru fără ca societatea să se răzbune, au fost înlocuite în cele din urmă de artiști de culoare precum Joplin și alții ca el. Odată scăpați de această batjocură, artiștii de culoare au fost liberi să producă oferte muzicale din cultura autentică. Termenul "rag", conform utilizării termenului de către Joplin, reprezenta o evoluție muzicală, o abordare abruptă, tăioasă a frazei muzicale, sugerând o "mișcare zdrențuită".

Îmbinându-și talentul pentru ragtime, un precursor al jazzului american, cu o educație clasică, Joplin a produs sute de lucrări scurte pentru pian, bazate pe muzica vocală și de dans africană, și a lucrat neobosit pentru a le aduce la o stare de validare în lumea muzicii albe americane și europene. Trecând dincolo de miniaturi, Joplin s-a aventurat în bastionul operei europene, subliniind astfel intenția negrilor de a ridica și moderniza cultura neagră prin educație. În paralel cu aspirațiile lui Booker T. Washington, W. E. B. Du Bois și Marcus Garvey, Joplin este adesea văzut ca o parte influentă a unei societăți negre în ascensiune, excelând într-un mediu străin plin de inegalități. A împărțit faima printre cei mai buni interpreți de ragtime din țară, alături de artiști precum Louis Chauvin și Thomas M. Turpin, părintele ragtime-ului din St. Louis, precum și Tony Jackson din New Orleans. În timp ce mulți artiști ragtime erau mai puțin preocupați de încorporarea genului în lumea clasică, Joplin îl considera o ramură a muzicii formale și lupta pentru recunoașterea sa ca atare. Acceptarea de către lumea clasică a însemnat o validare pe termen lung pentru noul său gen, iar el a fost dispus să sufere decenii de respingere pentru a fi martorul acestei descoperiri.

Scott Joplin: The Life and Legacy of the King of Ragtime prezintă modul în care a devenit una dintre cele mai influente figuri ale muzicii secolului XX. Împreună cu imagini ale unor persoane, locuri și evenimente importante, veți afla despre Scott Joplin ca niciodată până acum.