Recenzii ale cititorilor
Rezumat:Cartea „How to Talk About Video Games” de Ian Bogost este în general bine primită pentru critica sa pătrunzătoare și inteligentă a jocurilor video. Deși este apreciată pentru abordarea sa filosofică și pentru conținutul care provoacă la reflecție, unii cititori consideră că este prea academică și nu este practică pentru a învăța critica jocurilor. Stilul de scriere este lăudat pentru spiritul și inteligența sa, dar poate fi, de asemenea, considerat dens sau prea complex pentru unele audiențe.
Avantaje:⬤ Eseuri bine scrise și pătrunzătoare
⬤ oferă o perspectivă bogată asupra jocurilor video
⬤ captivant și plin de umor
⬤ acoperă o gamă largă de subiecte
⬤ îmbunătățește înțelegerea jocurilor ca formă de artă
⬤ conține critici bine gândite.
Dezavantaje:⬤ Adesea prea academic sau filozofic pentru aplicarea practică
⬤ stil de scriere dens care poate fi dificil pentru unii
⬤ nu oferă un tutorial direct despre critica jocurilor
⬤ o parte din conținut se concentrează pe jocuri mai vechi.
(pe baza a 12 recenzii ale cititorilor)
Titlul original:
How to Talk about Videogames, 47
Conținutul cărții:
Jocurile video Nu sunt ele mediul secolului XXI? Noul cinema? Apoteoza artei și a divertismentului, realizarea gesamtkunstwerk-ului wagnerian? Victoria finală a interacțiunii asupra pasivității? Nu, probabil că nu. Jocurile sunt parte artă și parte aparat, parte tablou și parte toaster. În How to Talk about Videogames, criticul Ian Bogost explorează acest paradox mai amănunțit decât orice alt autor până în prezent.
Aprofundându-se în jocuri populare și familiare precum Flappy Bird, Mirror's Edge, Mario Kart, Scribblenauts, Ms. Pac-Man, FarmVille, Candy Crush Saga, Bully, Medal of Honor, Madden NFL și multe altele, Bogost afirmă că jocurile video sunt la fel de asemănătoare aparatelor pe cât sunt de asemănătoare artei și mass-media. Nu vizionăm sau citim jocuri așa cum facem cu filmele, romanele sau picturile și nici nu le executăm așa cum am dansa sau am juca fotbal sau Frisbee. Mai degrabă, facem ceva intermediar cu jocurile. Jocurile sunt dispozitive pe care le folosim, astfel încât critica jocurilor este atât o monedă culturală serioasă, cât și o auto-parodie. Este vorba despre a ne da seama ce înseamnă că un joc funcționează așa cum funcționează și apoi despre a trata modul în care funcționează ca și cum ar fi rezonabil, când știm că nu este.
Constatând că termenul de critică de jocuri i s-a părut odată absurd, Bogost observă că ideea, luată prea în serios, riscă să balcanizeze literatura de jocuri de restul culturii, separând-o de "râurile și câmpurile" care o susțin. Oricât de esențială ar fi, el cere ca urmărirea ei să se desfășoare în acest spirit: "Dumnezeu să ne ferească de un viitor al criticilor de jocuri, care ronțăie resturi precum zombii care putrezesc în obiectele noastre de studiu".
