Pygmalion

Recenzii ale cititorilor

Recenziile la piesa „Pygmalion” subliniază valoarea acesteia ca piesă clasică și diferența față de adaptarea muzicală „My Fair Lady”. Cititorii apreciază profunzimea comentariului social al lui Shaw și explorarea personajelor, în special călătoria Elizei. În timp ce mulți consideră piesa plăcută și profundă, există critici cu privire la natura ei învechită, la relatabilitatea personajelor și la problemele de calitate ale unor ediții.

⬤ Conține textul original și un context istoric semnificativ în prefață.
⬤ Oferă o explorare mai realistă și mai profundă a temelor comparativ cu „My Fair Lady”.
⬤ Scenariu captivant, cu dialoguri ingenioase și comentarii sociale.
⬤ Scurt și ușor de citit, ceea ce îl face potrivit pentru o lectură rapidă sau în scopuri educaționale.
⬤ Excelent pentru înțelegerea mentalității de la începutul secolului XX.
⬤ Mulți cititori au considerat că personajul Eliza Doolittle dă putere.

⬤ Personajele sunt percepute ca fiind mai puțin simpatice sau relatabile.
⬤ Unele ediții suferă de formatare slabă și conținut lipsă, îngreunând experiența de lectură.
⬤ Dialogul poate părea învechit sau dispersat pentru unii cititori.
⬤ Portretul Elizei poate fi frustrant, în special în contextul lui Higgins.
⬤ Unii recenzenți au considerat piesa mai puțin captivantă decât adaptarea muzicală.

(pe baza a 413 recenzii ale cititorilor)

Conținutul cărții:

Pygmalion este o piesă de teatru de George Bernard Shaw, numită după personajul mitologic grec. Premiera a avut loc la Teatrul Hofburg din Viena la 16 octombrie 1913 și a fost prezentată publicului pentru prima dată în limba engleză pe scenă în 1913. Premiera în limba engleză a avut loc la Her Majesty's Theatre din West End în aprilie 1914 și i-a avut ca protagoniști pe Herbert Beerbohm Tree în rolul profesorului de fonetică Henry Higgins și pe dna Patrick Campbell în rolul florăresei Cockney Eliza Doolittle.

În mitologia greacă antică, Pygmalion s-a îndrăgostit de una dintre sculpturile sale, care apoi a prins viață. Ideea generală a acestui mit a fost un subiect popular pentru dramaturgii britanici din epoca victoriană, inclusiv pentru W. S. Gilbert, una dintre influențele lui Shaw, care a scris o piesă de succes bazată pe această poveste, intitulată Pygmalion și Galateea, prezentată pentru prima dată în 1871. De asemenea, Shaw ar fi fost familiarizat cu musicalul Adonis și cu versiunea burlescă Galatea, sau Pygmalion Reversed. Piesa lui Shaw a fost adaptată de numeroase ori, mai ales în filmul Pygmalion din 1938, în musicalul My Fair Lady din 1956 și în versiunea cinematografică din 1964.

Shaw a menționat că personajul profesorului Henry Higgins a fost inspirat de mai mulți profesori britanici de fonetică: Alexander Melville Bell, Alexander J. Ellis, Tito Pagliardini, dar mai presus de toate, irascibilul Henry Sweet. (wikipedia.org)