Pygmalion

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Pygmalion” de George Bernard Shaw prezintă o examinare bogată a unor teme precum clasa socială, identitatea și complexitatea relațiilor, în special prin intermediul personajului Eliza Doolittle. Mulți cititori apreciază profunzimea și relevanța piesei comparativ cu adaptarea sa muzicală, „My Fair Lady”. Cu toate acestea, opiniile privind personajele și dialogul variază, unii găsindu-le mai puțin captivante sau simpatice. În general, cartea este considerată un clasic care merită citit, în special pentru comentariul său pătrunzător asupra normelor societății.

⬤ Oferă o perspectivă mai nuanțată asupra personajelor, în special asupra Elizei, evidențiindu-i creșterea și independența.
⬤ Prefața și contextul istoric îmbunătățesc înțelegerea temelor piesei.
⬤ Lungimea scurtă o face o lectură accesibilă.
⬤ Teme puternice care rezonează cu problemele contemporane privind genul și clasa socială.
⬤ Stil de scriere captivant, cu spirit și umor ascuțite.

⬤ Unii cititori consideră personajele antipatice sau dialogul plat și irascibil.
⬤ Diferențele dintre piesă și versiunea muzicală pot fi dezamăgitoare pentru fanii „My Fair Lady”.
⬤ Anumite ediții au probleme cum ar fi scene lipsă, probleme de editare sau formatare slabă.
⬤ Câteva recenzii exprimă faptul că piesa poate părea depășită pentru publicul modern.

(pe baza a 413 recenzii ale cititorilor)

Conținutul cărții:

Cumpărați una dintre cărțile clasice ale 1st World Library și ajutați la susținerea bibliotecii noastre gratuite de cărți electronice descărcabile de pe internet. 1st World Library-Literary Society este o organizație educațională non-profit. Vizitați-ne online la www.1stWorldLibrary.ORG - - După cum se va vedea mai târziu, Pygmalion nu are nevoie de o prefață, ci de o continuare, pe care am furnizat-o la locul ei. Englezii nu au niciun respect pentru limba lor și nu-și vor învăța copiii să o vorbească. O silabisesc atât de urât încât nimeni nu poate învăța singur cum sună. Este imposibil pentru un englez să deschidă gura fără ca un alt englez să-l urască sau să-l disprețuiască. Germana și spaniola sunt accesibile străinilor: Engleza nu este accesibilă nici măcar bărbaților englezi. Reformatorul de care Anglia are nevoie astăzi este un entuziast al foneticii: de aceea am făcut dintr-un astfel de om eroul unei piese populare. Au existat eroi de acest gen care au plâns în sălbăticie de mulți ani. Când am început să mă interesez de acest subiect, spre sfârșitul anilor 1870, Melville Bell era mort; dar Alexander J. Ellis era încă un patriarh în viață, cu un cap impresionant acoperit întotdeauna de o calotă de catifea, pentru care își cerea scuze în mod foarte curtenitor la întâlnirile publice. El și Tito Pagliardini, un alt veteran al foneticii, erau oameni pe care era imposibil să nu-i placi.

Henry Sweet, pe atunci un tânăr, nu avea dulceața lor de caracter: era la fel de conciliant cu muritorii convenționali ca Ibsen sau Samuel Butler. Marea sa capacitate de fonetician (era, cred, cel mai bun dintre toți în meseria sa) i-ar fi dat dreptul la o înaltă recunoaștere oficială și, poate, i-ar fi permis să își popularizeze subiectul, dacă nu ar fi fost disprețul său satanic față de toți demnitarii academici și față de persoanele în general care se gândeau mai mult la greacă decât la fonetică. Odată, pe vremea când Institutul Imperial se ridica în South Kensington, iar Joseph Chamberlain stimula Imperiul, l-am convins pe editorul unei reviste lunare importante să comande un articol lui Sweet despre importanța imperială a subiectului său. Când a sosit, articolul nu conținea nimic altceva decât un atac sălbatic și batjocoritor la adresa unui profesor de limbă și literatură a cărui catedră era considerată de Sweet ca aparținând doar unui expert în fonetică. Articolul, fiind defăimător, a trebuit să fie returnat ca fiind imposibil, iar eu a trebuit să renunț la visul meu de a-l târî pe autorul său în lumina reflectoarelor. Când l-am întâlnit după aceea, pentru prima dată după mulți ani, am constatat cu stupoare că el, care fusese un tânăr destul de prezentabil, reușise prin pur dispreț să își modifice înfățișarea personală până când devenise un fel de repudiere ambulantă a Oxfordului și a tuturor tradițiilor sale. Trebuie să fi fost în mare parte în ciuda lui că el a fost înghesuit în ceva numit un lectorat de fonetică acolo.

Viitorul foneticii se află probabil în mâinile elevilor săi, care au jurat cu toții pe el; dar nimic nu l-a putut aduce pe omul însuși în vreun fel de conformitate cu universitatea, de care totuși se agăța de drept divin într-un mod intens oxonian. Îndrăznesc să spun că documentele sale, dacă a lăsat vreuna, includ câteva satire care ar putea fi publicate fără rezultate prea distructive peste cincizeci de ani. Cred că nu a fost deloc un om răuvoitor: chiar dimpotrivă, aș spune; dar nu suferea proștii cu plăcere.