Aporii

Recenzii ale cititorilor

Recenzile evidențiază explorarea de către Derrida a conceptului de moarte prin prisma aporiei, subliniind complexitatea definirii morții și implicațiile acesteia pentru înțelegerea existenței umane. Cartea îi provoacă pe cititori să se gândească în profunzime la moarte atât ca o limită, cât și ca o trecere, bazându-se pe cadre filosofice de la Heidegger și Aristotel. Ea sugerează că moartea nu este doar un punct final, ci un aspect crucial al posibilității de a fi a existenței umane (Dasein).

Cartea provoacă la reflecție și încurajează o cercetare filosofică profundă. Ea îmbină cu succes concepte ale diferiților filosofi, în special Derrida și Heidegger, pentru a oferi o înțelegere nuanțată a morții. Mulți cititori consideră că explorarea aporiei în ceea ce privește moartea este deosebit de interesantă și valoroasă pentru reflecție.

Unii cititori pot găsi conceptele filosofice dense și complexe, necesitând un studiu atent și, eventual, o înțelegere prealabilă a gânditorilor menționați. Textul poate fi o provocare pentru cei care nu sunt familiarizați cu gândirea existențială și post-structuralistă.

(pe baza a 2 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Aporias

Conținutul cărții:

"Moartea mea - este ea posibilă? " Aceasta este întrebarea pusă, explorată și analizată în noua carte a lui Jacques Derrida.

"Este moartea mea posibilă? " Cum poate fi înțeleasă această întrebare? Cum și de către cine poate fi pusă, poate fi citată, poate fi o întrebare potrivită și poate fi pusă în momentul potrivit, momentul "morții mele"? Una dintre experiențele aporetice abordate în acest eseu fundamental este experiența imposibilă, dar inevitabilă, a faptului că "moartea mea" nu poate fi niciodată supusă unei experiențe care ar fi propriu-zis a mea, pe care o pot avea și pentru care pot da socoteală, dar că, în același timp, nu există nimic mai apropiat de mine și mai propriu-zis al meu decât "moartea mea". Această carte are o semnificație specială, deoarece Derrida se concentrează pe o problemă care a informat întreaga sa operă până în prezent.

În ultimii treizeci de ani, Derrida a abordat în mod repetat, în diverse contexte și în diverse moduri, problema aporiei. Făcând din aceasta preocuparea sa centrală, Derrida stabilește aici o nouă frontieră, la care trebuie să aibă loc de acum înainte dezbaterea cu opera sa: dezbaterea despre aporia dintre singularitate și generalitate, despre specificitatea națională, lingvistică și culturală a experienței și legea trans-națională și trans-culturală care protejează această specificitate a experienței și despre necesitatea de a continua să lucreze în tradiția criticii și a ideii de critică, dar și despre necesitatea corespunzătoare de a o transcende fără a o compromite; obligația aporetică de a găzdui străinul și străinul și totuși de a-l respecta pe el, ea sau el ca străin. Străinul sau străinul a fost întotdeauna considerat o figură a morții, iar moartea o figură a străinului.

Modul în care această figură a fost tratată în analitica morții din Ființa în timp a lui Heidegger este explorat de Derrida într-un tur de forță analitic care nu va rata să stabilească noi standarde pentru discuția despre Heidegger și pentru abordarea textelor filosofice, cu limitele și aporiile lor. Discutarea detaliată a presupozițiilor teoretice ale istoriilor culturale recente ale morții (Aries, de exemplu) și ale teoretizărilor psihologice ale morții (inclusiv ale lui Freud) lărgesc sfera investigației lui Derrida și indică impactul aporiei "morții mele" pentru orice teorie posibilă.