Rezistențe ale psihanalizei

Recenzii ale cititorilor

În prezent, nu există recenzii ale cititorilor. Evaluarea se bazează pe 8 voturi.

Titlul original:

Resistances of Psychoanalysis

Conținutul cărții:

În cele trei eseuri care alcătuiesc această carte stimulantă și adesea surprinzătoare, Jacques Derrida argumentează împotriva ideii că ideile de bază ale psihanalizei au fost temeinic elaborate, argumentate și asimilate. Interesul continuu pentru psihanaliză este examinat aici în diferitele rezistențe la analiză - concepută nu doar ca un fenomen teoretizat în centrul psihanalizei, ci ca o rezistență a psihanalizei față de ea însăși, o insusceptibilitate la analiză care ține de structura analizei însăși.

Derrida nu numai că arată cum poate fi reînnoit astăzi interesul pentru psihanaliză și scrierile psihanalitice, dar aceste eseuri îi oferă ocazia de a revizita și reevalua un subiect cu care s-a confruntat pentru prima dată (într-un eseu despre Freud) în 1966. De asemenea, ele servesc la clarificarea gândirii lui Derrida cu privire la subiectele eseurilor - Freud, Lacan și Foucault - o gândire care, mai ales în ceea ce îi privește pe ultimii doi, a fost mult distorsionată și înțeleasă greșit.

Primul eseu, despre Freud, este un tur de forță al lecturii atente a textelor lui Freud ca reflecție filosofică. Prin distincțiile fine pe care Derrida le face în această lectură analitică, în special a Interpretării viselor, el deschide domeniul analizei în forme noi și imprevizibile - cum ar fi întâlnirea cu o interdicție (când continuarea unei analize este interzisă de o limită structurală).

După eseul care ar putea fi numit întoarcerea lui Derrida la Freud, următorul este dedicat lui Lacan, figura pentru care această expresie a fost un fel de slogan. În acest eseu și în următorul, despre Foucault, Derrida reîntâlnește doi gânditori cărora le dedicase anterior eseuri importante, care au provocat discuții furtunoase și numeroase diviziuni în mediile intelectuale influențate de scrierile lor. În acest eseu, care integrează cu abilitate conceptul de rezistență în cadrul unor întrebări mai ample, Derrida se întreabă, de fapt: Care este originea și natura textului care constituie psihanaliza lacaniană, având în vedere existența sa ca arhivă, ca învățături, ca seminarii, transcrieri, citate etc.?

Cel de-al treilea eseu al lui Derrida poate fi numit nu doar o critică, ci și o apreciere a operei lui Foucault: o apreciere nu doar în sens psihologic și retoric, ci și în sensul că înalță gândirea lui Foucault, redându-i gamele și nuanțele pierdute prin reducerea sa de către cititorii săi, prin propriile sale texte și prin ambalarea sa formulaică.