Dorința și interpretarea sa: Seminarul lui Jacques Lacan

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Dorința și interpretarea ei: Seminarul lui Jacques Lacan” oferă o explorare complexă a dorinței printr-o perspectivă psihanalitică, concentrându-se în special asupra piesei «Hamlet». Deși cartea este lăudată pentru analiza sa aprofundată și editarea fină, mulți cititori consideră că conținutul este dificil și necesită timp și efort semnificativ pentru a fi înțeles pe deplin.

Cartea oferă o diagramă pivot utilă pentru practica artistică, o explorare aprofundată a dorinței în psihanaliză și prezintă contribuțiile unice ale lui Lacan, inclusiv un accent pe vulvă în cadrul discursului psihanalitic. Cartea este bine editată și tradusă, ceea ce o face accesibilă din punct de vedere lingvistic, și prezintă intersecții interesante între psihanaliză și literatură.

Textul este foarte dens și complex, ceea ce îl face copleșitor pentru unii cititori, în special pentru cei nefamiliarizați cu teoria lacaniană. Este nevoie de mult timp și efort mental pentru a-l digera, iar unii îl pot găsi dificil de înțeles în întregime. În plus, există rapoarte privind probleme de calitate, cum ar fi pagini care cad din carte.

(pe baza a 7 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Desire and Its Interpretation: The Seminar of Jacques Lacan

Conținutul cărții:

Ce ne arată Lacan? El ne arată că dorința nu este o funcție biologică; că nu este corelată cu un obiect natural; și că obiectul său este fantasmat. Din această cauză, dorința este extravagantă. Ea nu poate fi înțeleasă de cei care ar încerca să o stăpânească. Ea le joacă feste. Totuși, dacă nu este recunoscută, ea produce simptome. În psihanaliză, scopul este de a interpreta - adică de a citi - mesajul referitor la dorință care este adăpostit în simptom.

Deși dorința ne supără, ea ne inspiră, de asemenea, să inventăm artificii care ne pot servi drept busolă. O specie animală are o singură busolă naturală. Ființele umane, pe de altă parte, au busole multiple: montaje semnificante și discursuri. Acestea vă spun ce să faceți: cum să gândiți, cum să vă bucurați și cum să vă reproduceți. Totuși, fantezia fiecărei persoane rămâne ireductibilă la idealurile comune.

Până de curând, toate busolele noastre, oricât de variate, arătau în aceeași direcție: spre Tată. Consideram patriarhul un invariant antropologic. Declinul său s-a accelerat ca urmare a creșterii egalității, a dezvoltării capitalismului și a dominației tot mai mari a tehnologiei. Am ajuns la sfârșitul Epocii Tatălui.

Un alt discurs este în curs de a-i lua locul. Acesta promovează inovația în detrimentul tradiției; rețelele în detrimentul ierarhiilor; desenul viitorului în detrimentul greutății trecutului; feminitatea în detrimentul virilității. Acolo unde a existat anterior o ordine fixă, fluxurile transformaționale împing constant înapoi orice limită.

Freud a fost un produs al Epocii Tatălui. El a făcut mult pentru a o salva. Biserica Catolică a realizat în cele din urmă acest lucru. Lacan a urmat calea deschisă de Freud, dar aceasta l-a condus la afirmația că tatăl este un simptom. El demonstrează acest lucru aici, folosind Hamlet ca exemplu.

Ceea ce oamenii au reținut despre munca lui Lacan - formalizarea complexului Oedip și accentul pus pe numele tatălui - a fost doar punctul său de plecare. Seminarul VI revizuiește deja acest lucru: complexul Oedip nu este singura soluție pentru dorință, ci doar o formă normalizată a acesteia; este, în plus, o formă patogenă; nu explică exhaustiv cursul dorinței. De aici și elogiul perversiunii cu care se încheie acest seminar: Lacan vede aici perversiunea ca o rebeliune împotriva identificărilor care asigură menținerea rutinelor sociale.