Zece zile într-o casă de nebuni

Recenzii ale cititorilor

Cartea „Ten Days in a Mad-House” (Zece zile într-un ospiciu) de Nellie Bly este o relatare emoționantă și lămuritoare a experiențelor pe care le-a trăit în ospiciul Blackwell Island Insane Asylum, când s-a prefăcut nebună pentru a investiga condițiile de acolo. Cartea dezvăluie cruzimea și tratamentul inuman al pacienților, punând în lumină înțelegerea istorică a sănătății mintale și corupția din cadrul instituțiilor mintale. Deși narațiunea poate fi verboasă și reflectă stilul de scriere al epocii sale, ea surprinde în mod eficient nedreptățile cu care se confruntau femeile bolnave mintal la sfârșitul secolului al XIX-lea.

⬤ Relatare captivantă și convingătoare a vieții de azil
⬤ sensibilizează istoricul în legătură cu tratamentul sănătății mintale
⬤ bine documentată și informativă
⬤ Scrisul lui Bly evocă empatia și ilustrează ororile cu care se confruntau pacienții
⬤ subliniază nevoia de reformă în instituțiile de sănătate mintală.

⬤ Stilul de scriere poate fi verbos și învechit
⬤ poate să nu fie potrivit pentru cei care caută narațiuni dramatice
⬤ unii cititori îl consideră o provocare emoțională datorită conținutului său chinuitor
⬤ prezența mai multor greșeli de scriere în unele ediții.

(pe baza a 827 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

Ten Days in A Madhouse

Conținutul cărții:

Ten Days in A Madhouse (Zece zile într-un azil de nebuni) este relatarea adevărată a internării jurnalistei de investigații Nellie Bly într-un azil de nebuni. În 1887, tânăra reporteră a intrat în azil sub pretextul nebuniei pentru a investiga zvonurile privind brutalitatea și neglijența de la infamul Blackwell's Island Insane Asylum din New York City.

Azilul era subfinanțat, extrem de supraaglomerat și plin de scandaluri. În anii 1880, nebunii mintal nu erau tratați ca pacienți, ci ca nebuni periculoși care trebuiau controlați prin forță, închiși în celule și ținuți departe de ochii publicului. Înainte ca Bly să își înceapă investigația, celebrul scriitor Charles Dickens a vizitat instituția și a scris: "...

totul avea un aer leneș, leneș, de ospiciu, care era foarte dureros.

Idiotul morocănos, ghemuit, cu părul lung și răvășit; maniacul bolborositor, cu râsul său hidos și degetul ascuțit; ochiul gol, fața sălbatică și feroce, culegerea sumbră a mâinilor și a buzelor și ronțăitul unghiilor: toți erau acolo, fără deghizare, în urâțenia și oroarea goală". Odată internată, i s-a părut aproape imposibil să iasă.

"Din momentul în care am intrat în secția de nebuni de pe insulă", scrie Bly, "nu am făcut nicio încercare de a păstra rolul presupus al nebuniei. Am vorbit și am acționat la fel ca în viața obișnuită. Totuși, ciudat să spun, cu cât vorbeam și acționam mai sănătos, cu atât eram considerat mai nebun de către toți...." Acum prinsă în capcană, Bly era chinuită de mâncarea stricată, îngrijitorii cruzi și condițiile înghesuite și bolnave.

După ce a discutat cu alți pacienți, a devenit convinsă că mulți erau la fel de sănătoși ca și ea. De fapt, personalul azilului, dintre care unii erau deținuți de la închisoarea din apropiere, era mai înspăimântător decât deținuții. Nu a reușit să îi convingă pe medici că nu era nebună și să o lase liberă.

Doar cu ajutorul editorului ei a reușit să evadeze și să scrie despre experiența ei chinuitoare prinsă într-un azil de nebuni.