Antihristul

Recenzii ale cititorilor

Recenziile cărții „Antihristul” de Friedrich Nietzsche reflectă o receptare polarizată, cititorii recunoscând critica provocatoare a creștinismului, exprimând în același timp o serie de sentimente cu privire la tonul, conținutul și calitatea traducerii sale. Unii îi apreciază argumentele riguroase, în timp ce alții îi critică stilul acerb și potențialul de a ofensa sensibilitățile religioase.

Cartea este descrisă ca fiind provocatoare și bine scrisă, oferind critici puternice ale creștinismului care îi fac pe cititori să își contemple convingerile. Mulți recenzenți laudă capacitatea lui Nietzsche de a pune la îndoială religia organizată și de a stimula introspecția. Traducerea lui Mencken este considerată o contribuție semnificativă și, în ciuda durității sale, atrage cititorii dispuși să se confrunte cu întrebări filosofice dificile.

Mulți cititori au considerat că tonul cărții este dur și vitriolic, unii având impresia că se transformă în amărăciune sau angoasă juvenilă. Criticii au remarcat potențialul său de a îndepărta cititorii religioși, precum și lipsa percepută de structură și concentrare. În plus, au fost semnalate probleme legate de calitatea fizică a cărții, inclusiv probleme de legare și aliniere slabă a imprimării.

(pe baza a 156 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Antichrist

Conținutul cărții:

Anticristul este un clasic german al filozofului Friedrich Nietzsche, publicat inițial în 1895. Deși a fost scrisă în 1888, conținutul său controversat i-a făcut pe Franz Overbeck și Heinrich K selitz să amâne publicarea ei, împreună cu Ecce Homo. Titlul german poate fi tradus în engleză atât prin "Antihristul", cât și prin "Anticreștinul".

Cu toate acestea, cartea este o polemică împotriva creștinismului instituționalizat, nu împotriva lui Hristos. Nietzsche susținea în prefață că a scris cartea pentru un public foarte restrâns. Pentru a înțelege cartea, el a afirmat că cititorul "... trebuie să fie onest în chestiuni intelectuale până la duritate pentru a suporta măcar seriozitatea mea, pasiunea mea". Cititorul trebuie să fie mai presus de politică și naționalism. De asemenea, utilitatea sau nocivitatea adevărului nu ar trebui să fie o preocupare. Caracteristici precum "Forța care preferă întrebările pentru care nimeni astăzi nu este suficient de îndrăzneț.

Curajul pentru interzis" sunt, de asemenea, necesare. El disprețuia toți ceilalți cititori.

În 1, Nietzsche și-a exprimat nemulțumirea față de modernitate. Îi displăceau "pacea leneșă", "compromisul laș", "toleranța" și "resemnarea" contemporane. Acest lucru avea legătură cu afirmația lui Schopenhauer conform căreia cunoașterea naturii interioare a lumii și a vieții duce la "... resemnarea perfectă, care este spiritul cel mai intim al creștinismului...." Nietzsche a introdus conceptul său de voință de putere în 2. El a definit conceptele de bine, rău și fericire în raport cu voința de putere. "Ce este binele? -- Tot ceea ce sporește sentimentul de putere, voința de putere, puterea însăși în om. Ce este rău? Tot ceea ce provine din slăbiciune. Ce este fericirea? -- Sentimentul că puterea crește - că o rezistență este depășită." Cuvintele lui Nietzsche erau provocatoare și șocante în pasaje precum: "Cei slabi și neconstituiți vor pieri: primul principiu al filantropiei noastre. Și cineva îi va ajuta să o facă. Ce este mai dăunător decât orice viciu? -- Simpatie activă pentru cei slabi și neconstituiți -- Creștinism...." Acesta este un exemplu de reacție a lui Nietzsche împotriva lui Schopenhauer, care bazase întreaga moralitate pe compasiune. Nietzsche, dimpotrivă, a lăudat "... virtutea lipsită de acid moralic.".