Republica

Recenzii ale cititorilor

În general, recenziile pentru traducerea lui Jowett din „Republica” lui Platon evidențiază o primire neașteptat de pozitivă față de traducere, în ciuda unui oarecare scepticism inițial. Cititorii apreciază ideile oferite de opera lui Platon cu privire la justiție și societate, în timp ce unii au considerat proza densă și expunerea îndelungată o provocare.

Mulți recenzenți au lăudat traducerea lui Jowett pentru că este captivantă, pătrunzătoare și chiar poetică. Cititorii au remarcat că dialogurile oferă o înțelegere valoroasă a filosofiei, justiției și guvernării. Conținutul este considerat atemporal, relevant și provocator, ceea ce îl face o lectură obligatorie. O mențiune specială a fost acordată modernității traducerii din secolul al XIX-lea.

Unii cititori au considerat cartea densă și lungă, cu o introducere lungă și lipsa unui index care fac navigarea dificilă. Câteva recenzii au menționat pagini lipsă în unele ediții, ducând la frustrare. În plus, complexitatea discuțiilor filosofice poate fi descurajantă pentru cei mai puțin cunoscători în domeniu.

(pe baza a 537 recenzii ale cititorilor)

Titlul original:

The Republic

Conținutul cărții:

Republica este un dialog socratic, scris de Platon în jurul anului 380 î.Hr., despre justiție, ordinea și caracterul orașului-stat drept și omul drept. Este cea mai cunoscută lucrare a lui Platon și s-a dovedit a fi una dintre cele mai influente lucrări de filosofie și teorie politică din lume, atât din punct de vedere intelectual, cât și istoric.

În dialog, Socrate discută cu diverși atenieni și străini despre sensul dreptății și dacă omul drept este mai fericit decât omul nedrept. Ei analizează natura regimurilor existente și apoi propun o serie de orașe diferite, ipotetice, în comparație, culminând cu Kallipolis, un oraș-stat condus de un rege filosof. Ei discută, de asemenea, despre teoria formelor, despre nemurirea sufletului și despre rolul filosofului și al poeziei în societate. Contextul dialogului pare să fie în timpul războiului peloponesiac.

În prima carte, două definiții ale dreptății sunt propuse, dar considerate inadecvate. 14) Restituirea datoriilor datorate și ajutorarea prietenilor în timp ce dăunează dușmanilor sunt definiții de bun simț ale justiției care, arată Socrate, sunt inadecvate în situații excepționale și, prin urmare, nu au rigiditatea cerută de o definiție. Cu toate acestea, el nu le respinge complet, deoarece fiecare exprimă o noțiune de bun simț a justiției pe care Socrate o va încorpora în discuția sa despre regimul just din cărțile II până în V.

La sfârșitul cărții I, Socrate este de acord cu Polemarchus că dreptatea include ajutorarea prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate le-a făcut o nedreptate celor prezenți spunând acest lucru și îi atacă caracterul și reputația în fața grupului, în parte pentru că suspectează că Socrate însuși nici măcar nu crede că a face rău dușmanilor este nedrept. Thrasymachus dă înțelegerea sa despre dreptate și nedreptate astfel: "dreptatea este ceea ce este avantajos pentru cel mai puternic, în timp ce nedreptatea este în folosul și avantajul cuiva". 15) Socrate consideră această definiție neclară și începe să îl chestioneze pe Thrasymachus. Socrate întreabă apoi dacă conducătorul care face o greșeală prin adoptarea unei legi care le diminuează bunăstarea, este totuși un conducător conform acestei definiții. Thrasymachus este de acord că niciun conducător adevărat nu ar face o astfel de eroare. Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiția strictă a justiției dată de Thrasymachus prin compararea conducătorilor cu oameni de diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmația lui Socrate conform căreia un artist este o persoană care își face treaba bine și care cunoaște o anumită artă, ceea ce îi permite să își îndeplinească treaba bine. Procedând astfel, Socrate îl face pe Thrasymachus să admită că guvernanții care adoptă o lege care nu îi avantajează în primul rând pe ei nu sunt, în sensul exact, guvernanți. Thrasymachus renunță și tace de atunci încolo.

Socrate l-a păcălit pe Thrasymachus să admită că omul puternic care face o greșeală nu este un om puternic în sensul exact al cuvântului și că este nevoie de un anumit tip de cunoștințe pentru a conduce perfect. Cu toate acestea, este departe de a fi o definiție satisfăcătoare a justiției.